Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Eu n-am fost niciodată acolo…

— Poftim, spuse Richard înmânându-i lui Max computerul său portabil. Tastezi un M și un P pentru imaginea generală a New York-ului. Adăpostul octopăianjenilor e marcat cu un cerc roșu… Dacă tastezi L de două ori la rând va apărea o hartă a interiorului adăpostului… Acum să mergem, cât mai avem ceva timp.

Cei trei nu găsiră nici un soldat în adăpost. La câțiva metri de ieșirea în New York erau totuși postați doi paznici. Din fericire, îi fascina atât de tare focul de artificii desfășurat deasupra capetelor lor pe cerul raman încât nu-i auziră pe cei trei strecurându-se pe scările din spatele lor. Pentru mai multă siguranță, trioul se despărți, fiecare luând-o pe un alt drum spre adăpostul octopăianjenilor.

Richard și Patrick ajunseră la destinație la câteva minute unul după celălalt, dar Max întârzia. Din nefericire, ruta aleasă de el trecea prin una din piețele în care se adunaseră cinci-șase soldați ca să vadă mai bine focurile de artificii. Max o luă la fugă pe o alee și se lipi de o clădire. Scoase computerul și studie harta de pe monitor, încercând să găsească un traseu alternativ spre adăpostul octopăianjenilor.

Între timp, formidabilul spectacol al focurilor de artificii continua. Max ridică privirea și ameți când o minge mare, albastră explodă aruncând în toate direcțiile sute de raze de lumină albastră. Timp de aproape un minut, Max se uită hipnotizat la cer. Spectacolul era mai măreț decât tot ce văzuse el vreodată pe Pământ.

Max ajunse în sfârșit la adăpostul octopăianjenilor, coborî repede rampa și intră în sala-catedrală din care porneau patru tunele ce duceau în alte părți ale adăpostului. Max tastă în computer doi de L și pe micuțul monitor apăru harta domeniului octopăianjenilor. Max era atât de preocupat de studierea hărții încât nu auzi sunetul de perii metalice târâite, însoțit de un scâncet ascuțit dar slab.

Ridică privirea abia când sunetul deveni foarte puternic. Marele octopăianjen stătea la doar cinci metri de el. La vederea creaturii, Max simți fiori de gheață pe șira spinării. Rămase nemișcat, luptându-se cu dorința de a o rupe la fugă. Lichidul cremos din singurul ochi al octopăianjenului se mișca dintr-o parte în alta, dar extraterestrul nu înaintă spre Max.

Dintr-unul din șirurile de zimți paralele aflate de o parte și de alta a ochiului-lentilă apăru o undă de culoare purpurie care se deplasă în jurul capului sferic al octopăianjenului, urmat de benzi de alte culori, toate dispărând în al doilea șir de zimți, care mărginea fanta în care se afla lentila. Benzile colorate reapărură în aceeași succesiune iar Max, a cărui inimă bătea atât de tare încât o simțea în gât, clătină din cap și spuse:

— Nu înțeleg.

Octopăianjenul ezită o clipă, apoi își ridică de la pământ două dintre tentacule, arătând clar în direcția unuia din cele patru tunele. Ca pentru a sublinia ce voia să spună, octodul porni târșâit în acea direcție și repetă gestul.

Max o luă încet spre tunelul indicat, având grijă să nu se apropie prea mult de octopăianjen. Când ajunse la intrarea în tunel, în jurul capului octopăianjenului începu să se rotească altă serie de benzi colorate.

— Îți mulțumesc foarte mult, spuse Max politicos, apoi se întoarse și intră în coridor.

Nici măcar nu se opri să se uite la hartă până nu străbătu trei sau patru sute de metri. În timp ce mergea, în fața lui se aprindeau automat lumini care, după ce trecea, se stingeau. Când în sfârșit examină harta cu grijă, descoperi că nu era departe de încăperea unde trebuia să ajungă.

Câteva minute mai târziu, Max intră în camera unde erau adunați toți ceilalți din familie. Avea pe față un zâmbet cât toate zilele.

— N-o să ghiciți niciodată cu cine m-am întâlnit puțin mai devreme, spuse el înainte ca Eponine să-l întâmpine cu o îmbrățișare.

La scurt timp după ce Max termină de povestit întâlnirea cu octopăianjenul, Richard și Patrick se întoarseră cu precauție în sala-catedrală, oprindu-se în răstimpuri să asculte dacă se aud sunetele care dădeau de gol prezența extratereștrilor. Nu auziră nimic de acest fel. De asemenea, nu văzură și nici nu auziră nimic care să indice că forțele trimise din Noul Eden se află în vecinătate. După vreo oră, Richard și Patrick se întoarseră la restul grupului și începură să discute ce să facă mai departe.

Familia lărgită avea suficientă mâncare pentru cinci zile, poate șase, dacă fiecare porție era raționalizată cu grijă. Apă aveau de la cisterna din apropierea sălii-catedrală. Toată lumea fu de acord că acest prim grup de căutare trimis din Noul Eden nu va rămâne prea mult în New York. Se ridică întrebarea dacă Katie i-a spus căpitanului Bauer și oamenilor lui unde se află adăpostul octopăianjenilor. Un singur aspect nu stârni controverse: faptul că probabilitatea de a fi descoperiți de ceilalți oameni era cel mai ridicată în următoarele două zile. Ca urmare, timp de treizeci și șase de ore nimeni nu părăsi încăperea cea mare decât pentru satisfacerea necesităților fizice.

La sfârșitul acestei perioade, toți membrii grupului dar mai ales puii de avian și copiii suferea grav de claustrofobie. Richard și Nai îi scoaseră pe coridor pe Tammy și Timmy împreună cu Benjy și copiii, încercând fără succes să-i facă să tacă și-i conduseră prin sala-catedrală spre tunelul vertical care cobora mai adânc în adăpost, înțesat cu un fel de spițe groase, metalice. Richard, care în majoritatea timpului o căra pe Nikki în spinare, îi avertiză de mai multe ori pe Nai și pe gemeni cu privire la pericolele din zona de care se apropiau. Chiar și așa, la foarte scurt timp după ce tunelul se lărgi și ajunseră la coridorul vertical, impetuosul Galileo intră în gaura în formă de butoi înainte să-l poată opri maică-sa. Copilul îngheță de frică pe dată. Richard trebui să-l salveze din poziția precară în care stătea, cocoțat pe două spițe la mică distanță sub nivelul pasarelei care înconjura uriașul abis. Tinerii aviani, încântați să poată zbura din nou, pluteau liberi prin zonă și de două ori plonjară mai mulți metri în hăul întunecos, dar niciodată destul de adânc pentru a declanșa următoarea baterie de lumini aflată mai jos.

Înainte de a se întoarce la restul familiei, Richard îl luă pe Benjy într-o scurtă inspecție a ceea ce el și Nicole numiseră întotdeauna muzeul octopăianjenilor. Această încăpere mare, aflată la câteva sute de metri distanță de tunelul vertical, era tot goală. După câteva ore, la propunerea lui Richard, jumătate din membrii familiei lărgite se mutară în muzeu pentru ca fiecare să aibă mai mult spațiu.

În a treia zi a șederii lor în adăpostul octopăianjenilor, Richard și Max hotărâră să încerce să afle dacă soldații din colonie se mai află în New York. Patrick a fost cel ales drept cercetaș. Max și Richard îi dădură instrucțiuni clare: trebuia să meargă cu precauție până la sala-catedrală iar apoi să urce rampa până în New York. De acolo, folosind cât mai puțin cu putință lanterna și computerul portabil, trebuia să meargă până la țărmul nordic al insulei și să vadă dacă bărcile mai sunt acolo. Indiferent de rezultatul investigației, trebuia să se întoarcă direct în adăpost și să le spună tot ce a văzut.

— Și mai e ceva foarte important, spuse Richard. Dacă se întâmplă să auzi fie un octopăianjen, fie un soldat, te întorci imediat la noi. Dar sub nici o formă nu trebuie ca vreun om să te vadă coborând în adăpostul ăsta. N-ai voie să faci nimic care să pună în pericol restul familiei.