Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Sosise timpul ca exploratorii să intre în metrou. Videocamera mobilă a lui Richard nu descoperise nici o noutate substanțială și era clar că la singurul nivel de sub ei nu există nici o ieșire pe care oamenii să o poată folosi. Richard și cu Patrick terminară de discutat între patru ochi ce avea de făcut tânărul când se întorcea la ceilalți. Apoi se întoarseră la Max, Nicole și Eponine și se îndreptară toți cinci încet spre metroul care aștepta.

Eponine avea un gol în stomac. Inspiră adânc și spuse:

— Nu mi-e rușine să recunosc că mi-e frică.

— Rahat, spuse Max, ăsta-i un eufemism. Ascultă, Richard, de unde știm noi că chestia asta n-o să se repeadă peste stânca aia de care ne-ai vorbit, cu noi cu tot?

Richard zâmbi dar nu răspunse. Ajunseră lângă metrou.

— Bun, spuse Richard, întrucât nu știm precis cum se activează chestia asta, va trebui să fim foarte atenți. Vom intra cât de cât simultan. Asta va elimina posibilitatea ca ușile să se închidă și metroul să pornească înainte să fi urcat toți.

Nimeni nu spuse nimic timp de aproape un minut. Stăteau înșirați unul lângă altul, Max și Eponine fiind cel mai aproape de tunel.

— Acum am să număr, spuse Richard. Când spun trei, facem cu toții un pas înainte.

— Pot să închid ochii? întrebă Max rânjind. Așa făceam când eram mic și mă suiam în montagne russe .

— Dacă vrei… răspunse Nicole.

Intrară în metrou și fiecare se prinse de o bară verticală. Nu se întâmplă nimic. Patrick se uita de pe peron la ei.

— Poate că-l așteaptă pe Patrick, spuse liniștit Richard.

— Nu știu, bombăni Max, dar dacă nenorocitul ăsta de tren nu se mișcă în câteva secunde, eu am să sar.

La numai câteva clipe după comentariul lui Max, ușa se închise încet. Fiecare apucă să inspire de două ori înainte ca metroul să se pună încet în mișcare, accelerând rapid în tunelul luminat.

Patrick le făcu cu mâna și urmări din ochi metroul până acesta dispăru după primul colț. Apoi își puse pușca pe umăr și începu să urce spițele. Vă rog să vă întoarceți repede , le spuse el în gând celor plecați, înainte ca incertitudinea să ne vină de hac tuturor .

Ajunse la nivelul celorlalți în mai puțin de cincisprezece minute. După ce bău o gură de apă din sticlă, porni grăbit în josul tunelului spre muzeu. În timp ce mergea, se gândea ce le va spune celorlalți.

Patrick trecu pragul fără să observe că încăperea e cufundată în întuneric. Totuși, când intră și luminile se aprinseră, se simți pe moment dezorientat. Nu sunt unde trebuie , se gândi el la început, am luat-o prin alt tunel. Ba nu , se corectă uitându-se repede în jur, asta trebuie să fie camera. Văd câteva pene în colțul de acolo și unul din scutecele ciudate ale lui Nikki …

Cu fiecare secundă care trecea, inima îi bătea mai repede. Unde sunt toți ? se întrebă Patrick, uitându-se înnebunit prin cameră încă o dată. Ce putea să li se întâmple ? Cu cât se uita mai mult la pereții goi, își dădea seama că sora și prietenii lui n-ar fi plecat din proprie voință. Măcar de-ar fi lăsat un bilet! Patrick își petrecu două minute scotocind fiecare ungher. Nu exista nici un mesaj. Probabil cineva sau ceva i-a forțat să plece , își spuse el.

Încercă să gândească logic, dar îi fu imposibil. Mintea îi sărea mereu de la ceea ce trebuia să facă la imaginile cumplite a ceea ce li s-ar fi putut întâmpla celorlalți. În cele din urmă se gândi că probabil se mutaseră înapoi în camera inițială, cea pe care mama lui și Richard o numeau galeria foto, poate din cauză că luminile din muzeu funcționau prost sau poate dintr-un alt motiv la fel de banal. Însuflețit de acest gând, Patrick țâșni în tunel.

Ajunse la galeria foto după trei minute. Și ea era pustie. Patrick se așeză lângă perete. Existau numai două direcții în care ar fi putut s-o ia tovarășii săi. Cum în timp ce urcase nu văzuse pe nimeni, conchise că ceilalți au plecat către sala-catedrală și ieșirea sigilată. În timp ce mergea pe coridorul lung, ținând strâns pușca, Patrick ajunse să creadă că soldații lui Nakamura nu părăsiseră insula și că pătrunseseră, cumva, în adăpost și-i capturaseră pe ceilalți.

Chiar înainte de a intra în sala-catedrală, Patrick auzi plânsul lui Nikki.

— Ma-mi, ma-mi, țipă ea, scoase un vaiet jalnic. Patrick dădu buzna în încăperea mare și, nevăzând pe nimeni, se întoarse și o luă la fugă pe rampă în sus, în direcția plânsului nepoatei sale.

Pe palierul aflat dedesubtul ieșirii sigilate era o scenă haotică. Nikki continua să jelească iar Robert Turner umbla năuc cu brațele întinse și cu ochii în sus, repetând întruna: „Nu, Doamne, nu!” Benjy hohotea pe înfundate într-un colț, în timp ce Nai încerca, fără mare succes, să-și liniștească gemenii.

Când Nai îl văzu pe Patrick, sări și alergă spre el.

— O, Patrick, spuse ea cu ochii șiroind de lacrimi, Ellie a fost răpită de octopăianjeni.

Patrick reuși abia după mai multe ore să închege o poveste coerentă a ceea ce se întâmplase după ce grupul exploratorilor părăsise camera muzeu. Nai era încă zguduită din cauza experienței trăite, Robert nu putea vorbi mai mult de un minut fără să izbucnească în lacrimi și atât copiii cât și Benjy interveneau în mod frecvent în discuție, adesea fără nici o logică. La început, Patrick se lămuri doar că octopăianjenii veniseră și nu numai că o răpiseră pe Ellie, ci în plus îi luaseră și pe aviani, cantalupii și materialul sesil. Până la urmă, totuși, după întrebări repetate, înțelese majoritatea detaliilor întâmplării.

Se părea că la vreo oră după plecarea celor cinci exploratori, oamenii rămași în camera muzeu auziseră la ușă zgomotul de perii târșâite. Când Ellie ieși să vadă ce se întâmpla, văzu că din ambele direcții se apropiau niște octopăianjeni. Se întoarse cu vestea în cameră și încercă să-i calmeze pe Benjy și pe copii.

Când primul octopăianjen apăru în prag, toți oamenii se traseră înapoi cât putură, făcând loc celor nouă sau zece octopăianjeni care intrară. La început, creaturile au rămas laolaltă în grup, cu capetele strălucind de mesajele colorate, mișcătoare pe care le foloseau pentru a comunica. După câteva minute, unul dintre octopăianjeni înaintă puțin, arătă direct spre Ellie ridicând unul dintre tentaculele lui negre cu auriu, după care emise o lungă succesiune de mesaje colorate care se repetă cu iuțeală. Ellie ghici (așa spunea Nai; Robert, pe de altă parte, susținea că Ellie știa , cumva, ce spun octopăianjenii) că extratereștrii cer cantalupii și materia sesilă. Le luă din colț și i le înmână octopăianjenului conducător. Acesta le luă cu trei tentacule („Merita să vezi cum își folosesc chestiile alea ca niște butuci și cilii de dedesubt!” exclamă Robert) și le dădu subalternilor săi.

Ellie și ceilalți crezură că octopăianjenii vor pleca, dar se înșelară amarnic. Octodul râmase cu fața la Ellie și continuă să emită mesaje colorate. O pereche de octopăianjeni începu să se deplaseze încet în direcția lui Tammy și Timmy.

— Nu! spuse Ellie. Nu-i luați!

Dar era prea târziu. În ciuda țipetelor avianilor, cei doi octopăianjeni îi înfășurară strâns cu tentaculele în jurul lor și plecară cu ei. Galileo Watanabe țâșni și-l atacă pe octopăianjenul care-l ținea pe Timmy cu trei tentacule. Octodul a folosit un al patrulea tentacul pentru a-l ridica pe băiat de la pământ și a-l înmâna unuia dintre colegii săi. Galileo trecu de la unul la altul, apoi fu lăsat jos, nevătămat, în colțul îndepărtat al camerei. Intrușii i-au permis lui Nai să alerge să-și liniștească fiul.