Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Hei, eu sunt, spuse Richard, văzându-i expresia de pe chip. N-ai auzit când te-am strigat?

— Nu, răspunse Max.

— Eram doar la două coridoare depărtare… Locul ăsta trebuie să aibă o izolație fonică fantastică… Oricum, nici eu, nici Nicole n-am găsit nici o hartă de-a ta când am dat al doilea colț. Așa că nu eram siguri…

— Rahat ! exclamă Max apăsat. Nemernicii ăia deștepți au șters pereții… Nu pricepeți? Au plănuit de la bun început toată afacerea, iar noi am făcut exact ce se așteptau ei să facem.

— Dar, Max, n-aveau cum să prevadă cu exactitate tot ce vom face, spuse Richard. Nici chiar noi nu ne știam în întregime strategia. Deci cum puteau ei…

— Nu pot să explic, spuse Max. Dar o simt. Creaturile alea au așteptat în mod deliberat ca Eponine și cu mine să mâncăm și apoi ne-au îngăduit să vedem vehiculul ăla. Știau că o să plecăm în urmărirea lui și că vor avea ocazia să o înhațe pe Eponine… Și, cumva, ne-au urmărit tot timpul pe toți…

Până și Max fu de acord că e inutil s-o mai caute pe Eponine în labirintul de coridoare albastre.

— Aproape sigur că nu mai e aici, spuse el cu năduf.

În timp ce așteptau pe peron metroul, Richard și Nicole îi povestiră mai amănunțit despre sala mare cu cupola curcubeu din partea sudică a Mării Cilindrice.

— În regulă, spuse Max când cei doi terminară. O legătură e evidentă chiar și pentru mine, băiatul de fermier din Arkansas. Curcubeul din cupolă e în mod evident conectat cu curcubeul de pe cer, care a abătut atenția soldaților lui Nakamura. Așa că tipii cu curcubeul, cine or mai fi și ăștia, nu vor ca noi să fim capturați. Și nu vor să murim de foame… Probabil ei sunt cei care au construit metroul, cel puțin așa mi se pare mie logic. Dar care e relația dintre cei cu curcubeul și octopăianjeni?

— Înainte de a-mi spune de răpirea lui Eponine, eram practic convins că sunt unii și aceiași, răspunse Richard. Acum nu mai știu. E greu de interpretat experiența voastră altfel decât un act ostil.

Max râse.

— Richard, ai un fel aparte de a folosi cuvintele. De ce-i socotești și acum nevinovați pe nemernicii ăștia urâți? M-aș fi așteptat la una ca asta de la Nicole, dar pe tine octopăianjenii ăștia te-au ținut prizonier luni întregi, ți-au băgat creaturi mititele pe nas și probabil că ți-au umblat chiar și la creier…

— Asta nu știm sigur, spuse liniștit Richard.

— În regulă, spuse Max. Dar cred că tu nesocotești o grămadă de dovezi….

Max auzi vâjâitul cunoscut și se opri. Metroul sosi, îndreptându-se în direcția adăpostului octopăianjenilor.

Chiar înainte de a păși în metrou, Max întrebă cu o undă de sarcasm:

— Cum se face că metroul ăsta merge întotdeauna în direcția cea bună?

Patrick reușise, în cele din urmă, să-i convingă pe Robert și pe Nai să se întoarcă în camera muzeu. Nu fusese ușor. Atacul octopăianjenilor îi traumatizase puternic atât pe adulți, cât și pe copii. Robert nu putea dormi deloc, iar gemenii aveau coșmaruri din care se trezeau țipând. Când apărură Richard, Max și Nicole, mâncare nu mai era aproape deloc, iar Patrick începuse deja să întocmească planuri pentru situații neprevăzute.

Reîntâlnirea fu lipsită de entuziasm. Discutară pe larg ambele răpiri, care i-au deprimat profund pe toți adulții, chiar și pe Nicole. Cupola curcubeu din sud nu produse prea mare entuziasm. Însă nu exista nici un dubiu privitor la ce aveau de făcut. Richard rezumă succint situația.

— Cel puțin, sub cupolă există mâncare, spuse el.

Își strânseră lucrurile în tăcere. Patrick și Max coborâră copiii prin coridorul vertical cu spițe. Metroul apăru la scurt timp după ce toată lumea ajunse pe peron. Nu opri la nici una din cele două stații intermediare, ci își continuă drumul prin tunelul transparent din Marea Cilindrică. Ciudatele și minunatele creaturi subacvatice de pe partea cealaltă a peretelui tunelului, aproape sigur bioți, i-au fascinat pe copii, iar lui Richard i-au amintit de voiajul său la New York, cu ani în urmă, când venise să o caute pe Nicole.

Încăperea de sub cupola de la celălalt capăt al liniei de metrou era cu adevărat uluitoare. Deși la început Benjy și copiii se arătară mai interesați de varietatea de hrană nouă și proaspătă întinsă pe o masă lungă de pe o latură a camerei, adulții umblară uimiți de colo-colo, nu doar uitându-se la culorile strălucitoare ale curcubeului de deasupra capului lor, ci și examinând toate firidele din partea opusă peronului, unde se aflau băile și dormitoarele individuale.

Max măsură cu pasul dimensiunea podelei încăperii principale. În partea cea mai lată avea cincizeci de metri, iar de la marginea peronului până la pereții albi și intrările firidelor, patruzeci de metri. Patrick veni lângă Max, care stătea la marginea peronului, în timp ce ceilalți discutau cum să împartă firidele-dormitor.

— Îmi pare rău de Eponine, spuse Patrick, punând mâna pe umărul prietenului său.

Max ridică din umeri.

— Într-un fel, e mai rău că Ellie a fost luată. Nu știu dacă Robert și Nikki își vor reveni vreodată complet.

Cei doi bărbați rămaseră alături, uitându-se la tunelul întunecat și pustiu.

— Știi, Patrick, spuse Max mohorât, aș vrea să pot convinge fermierul din mine că necazurile noastre au luat sfârșit și că cei cu curcubeul or să aibă grijă de noi.

Kepler veni în fugă cu o legumă lungă care semăna cu un morcov verde.

— Domnule Puckett, spuse el, trebuie să gustați din asta. E cea mai bună.

Max acceptă darul băiețelului și mușcă din legumă.

— Chiar că e bună, Kepler, spuse el, ciufulind părul băiatului. Îți mulțumesc foarte mult.

Kepler se întoarse alergând la ceilalți. Max ronțăi încet leguma.

— Întotdeauna mi-am îngrijit excelent porcii și găinile, îi spuse el lui Patrick. Au avut hrană bună și condiții de trai grozave.

Arătă cu mâna dreaptă spre cupolă și spre masa încărcată cu mâncare.

— De asemenea, renunțam la animale pe rând, când eram gata să le tai sau să le vând la târg.

Nicole stătea culcată pe spate, iarăși trează în toiul nopții. În lumina slabă din dormitorul lor îl vedea pe Richard dormind liniștit lângă ea. În cele din urmă se ridică fără zgomot, traversă încăperea și ieși în camera mare a căminului lor temporar.

Inteligența care deținea controlul asupra iluminatului avusese grijă ca oamenii să poată dormi, reducând întotdeauna drastic lumina care strălucea prin cupola curcubeu timp de aproximativ opt ore din douăzeci și patru. În timpul acestor intervale de „noapte”, camera principală de sub cupolă era luminată slab iar dormitoarele individuale tăiate în pereți, care nu aveau iluminat propriu, erau suficient de întunecate pentru un somn odihnitor.

Timp de mai multe nopți la rând, Nicole dormise agitat, trezindu-se din vise neliniștitoare pe care nu și le amintea prea bine. În acea noapte se plimba agale în jurul camerei mari în care familia și prietenul ei își petreceau majoritatea timpului și se chinuia fără succes să reconstituie imaginile care-i tulburaseră odihna. În capătul îndepărtat al încăperii, aproape de peronul pustiu, se opri și se uită în tunelul întunecat care ducea prin Marea Cilindrică.

Ce se petrece în realitate aici ? se întrebă Nicole. Ce ne mai pregătește puterea sau inteligența neștiută ?