Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Trecuseră patru săptămâni de când micul contingent uman ajunsese în această magnifică peșteră construită dedesubtul Semicilindrului sudic al Romei. Era evident că noul spațiu de locuit fusese proiectat, cu un efort considerabil, anume pentru ei. Dormitoarele și băile din firide erau identice cu cele din Noul Eden. Primul metrou care se întorsese după ce ei ajunseseră la cupolă adusese și mai multă mâncare și apă, plus divane, scaune și mese ca să mobileze „locuințele”. Oamenii fuseseră aprovizionați chiar și cu farfurii, pahare și tacâmuri. Cine sau ce cunoștea suficient de multe despre activitatea umană cotidiană pentru a furniza în detaliu astfel de articole de uz casnic?

Evident,cineva care ne-a ținut foarte atent sub observație , își răspunse Nicole. Mintea ei evocă imaginea Vulturului și-și dădu seama că începe să-și facă iluzii. Dar cine altcineva ar putea fi? Numai ramanii și Inteligența de la Baza de Tranzit dețin suficiente informații …

Un zgomot venit din spatele ei îi întrerupse gândurile. Se întoarse și-l văzu pe Max Puckett traversând camera înspre ea.

— Nici tu nu poți să dormi? întrebă el. Nicole clătină din cap.

— În ultimele nopți am visat urât.

— Eu îmi fac întruna griji pentru Eponine, spuse Max. Încă mai văd groaza din ochii ei când au luat-o.

Se întoarse în tăcere cu fața la tunelul de metrou.

Dar tu, Ellie ? se întrebă Nicole, simțind un val de neliniște. Ești în siguranță la octopăianjeni sau Max are dreptate în privința lor? Oare Richard și cu mine ne amăgim crezând că octozii nu intenționează să ne facă vreun rău ?

— Eu nu mai pot sta aici, îi spuse liniștit Max lui Nicole. Trebuie să fac ceva s-o ajut pe Eponine… Sau cel puțin să mă conving pe mine însumi că încerc.

— Dar ce poți face, Max? întrebă Nicole după o scurtă pauză.

— Singura noastră legătură cu lumea exterioară e afurisitul ăla de metrou. Data viitoare când vine să ne aducă mâncare și apă, adică fie în noaptea asta, fie mâine, am de gând să urc în el și să rămân acolo. Când pleacă, am să plec și eu cu el și am să cobor unde se oprește. Apoi am să încerc să găsesc un octopăianjen și să mă las și eu capturat.

Nicole văzu disperarea de pe chipul prietenului ei.

— Max, te agăți ca înecatul de pai, spuse ea cu blândețe. Nu vei găsi nici un octopăianjen decât dacă vor ei… În plus, avem nevoie de tine…

— Pe dracu’, Nicole, aici nu e nevoie de mine. Max ridicase glasul.

— Aici nu e absolut nimic de făcut, în afară de discuții și de jocuri cu copiii. În adăpostul vostru măcar puteai opta pentru o plimbare prin întunericul din New York… Între timp, s-ar putea ca Ellie și Eponine să fie moarte sau să-și dorească moartea. E timpul să facem ceva…

Văzură amândoi lumini licărind la distanță, în tunelul de metrou.

— Iată-l că vine, spuse Max. Am să te ajut să descarci după ce-mi strâng lucrurile.

O luă la fugă în direcția dormitorului său.

Nicole rămase să se uite la metroul care se apropia. Câteva minute mai târziu, acesta trase în fanta lui, o incizie în podeaua circulară a camerei, și se opri brusc… După ce ușile se deschiseră, Nicole se duse să cerceteze interiorul trenului.

Pe lângă patru mari carafe cu apă, metroul conținea obișnuita gamă de hrană proaspătă, plus un tub mare, ca de pastă de dinți, plin cu o substanță lipicioasă care semăna la gust cu un amestec de miere și portocale. Dar unde se cultivă toate astea ? se întrebă Nicole pentru a suta oară începând să descarce mâncarea. Ca de fiecare dată, își zise că, probabil, undeva în Semicilindrul sudic există o fermă mare. De aceeași părere erau și ceilalți. Consensul se dizolva când venea vorba despre cine îi hrănește. Richard avea convingerea că sunt hrăniți chiar de octopăianjeni, mai ales pentru că toate proviziile treceau prin teritoriul pe care-l considera domeniul octopăianjenilor. Era greu să-i contrazici logica. Max era de acord că octopăianjenii le furnizează alimentele, însă atribuia motive sinistre tuturor acțiunilor acestora. Dacă sunt hrăniți, asta nu se întâmplă în virtutea vreunui scop umanitar, susținea el.

De ce ar fi octopăianjenii binefăcătorii noștri ? se întrebă Nicole. Sunt de acord cu Max că hrănirea noastră intră în contradicție cu răpirea lui Ellie și Eponine … Oare nu s-ar putea să fie implicată vreo altă specie ? În ciuda faptului că Richard o ironiza cu blândețe în intimitatea dormitorului lor, o parte din Nicole se agăța de speranța că există cu adevărat niște „curcubeeni” situați mai sus în ierarhia dezvoltării decât octopăianjenii, care erau interesați de menținerea în viață a oamenilor vulnerabili și le porunceau octopăianjenilor să-i hrănească.

Conținutul metroului includea întotdeauna o surpriză. De data asta, în fundul vagonului se aflau șase mingi de diverse mărimi, fiecare având altă culoare intensă.

— Uită-te, Max, spuse Nicole. Ne-au trimis până și mingi, ca să se joace copiii.

Acesta se întorsese cu rucsacul și o ajuta să descarce.

— Minunat! spuse el sarcastic. Acum să-i vezi pe copii certându-se care minge a cui e.

Când terminară de golit metroul, Max urcă în vagon și se așeză pe podea.

— Cât ai să aștepți? întrebă Nicole.

— Cât trebuie, răspunse posac Max.

— Le-ai spus și celorlalți ce ai de gând să faci?

— La dracu’, nu! răspunse Max cu vehemență. De ce să le spun?… Aici nu facem democrație.

Max se aplecă în față.

— Scuză-mă, Nicole, dar în momentul ăsta sunt întors pe dos. Eponine a dispărut de o lună, eu am rămas fără țigări și îmi sare ușor țandăra. Se sili să zâmbească. Când mă purtam așa, Clyde și Winona îmi spuneau că am o țeapă în fund.

— Nu-i nimic, Max, răspunse Nicole puțin mai târziu și-l îmbrățișă scurt înainte de a pleca. Sper doar să fii în siguranță, oriunde vei merge.

Metroul nu plecă. Max refuză cu încăpățânare să coboare din vagon, chiar și pentru a merge la baie. Prietenii săi îi aduseră apă, mâncare și cele necesare pentru a păstra curățenia în vagon. La sfârșitul celei de a treia zi, provizia de hrană era drastic diminuată.

— Cineva trebuie să discute repede cu Max, le spuse Richard celorlalți adulți după ce copiii se culcară. E limpede că metroul n-o să plece atâta timp cât este el în vagon.

— Aveam de gând să vorbesc cu el despre asta mâine dimineață, spuse Nicole.

— Dar noi am rămas acum fără mâncare, protestă Robert. Și nu știm cât durează…

— Putem raționaliza ce ne-a rămas, îl întrerupse Richard. Astfel o să ne ajungă cel puțin două zile… Uite ce e, Robert, toți suntem încordați și obosiți… E mai bine să discutăm cu Max după o noapte de somn bun.

— Și dacă Max n-o să vrea să coboare din metrou? o întrebă Richard pe Nicole când rămaseră singuri. Ce facem?

— Nu știu. Patrick mi-a pus aceeași întrebare azi după-amiază… Îi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă încercăm să-l coborâm cu forța pe Max din metrou… Patrick spune că Max e obosit și foarte mânios.

Richard dormea dus de multă vreme când Nicole încetă să se mai gândească cum să-l abordeze cel mai bine pe Max. Trebuie evitată cu orice preț o confruntare , își zise ea. Asta înseamnâ că trebuie să vorbesc cu el între patru ochi, fără să fim auziți de ceilalți. Dar ce anume să-i spun? Și ce să fac dacă Max reacționează negativ ?