Arthur Clarke - Razboi pe Rama

La această vreme, trei sau patru octopăianjeni plus avianii, cantalupii și materia sesilă dispăruseră în hol. În cameră mai erau șase extratereștri. Timp de vreo zece minute, aceștia vorbiră între ei. În tot acest timp, conform spuselor lui Robert („Eu n-am fost prea atentă, eram prea speriată și îngrijorată din pricina copiilor”, spunea Nai), Ellie urmărea mesajele colorate pe care le schimbau octopăianjenii între ei. La un moment dat, Ellie o duse pe Nikki la Robert și i-o puse în brațe.

— Cred că înțeleg puțin din ceea ce spun ei (citatul îi aparținea tot lui Robert), rosti Ellie, albă ca varul la față. Vor să mă ia și pe mine.

Octopăianjenul conducător se deplasă din nou către ei și începu să vorbească în culori, părând să se adreseze lui Ellie. Cele întâmplate în următoarele zece minute constituiau un subiect controversat, Nai și Robert având versiuni diferite iar Benjy fiind în linii mari de partea lui Nai. Conform versiunii lui Nai, Ellie a încercat să-i protejeze pe ceilalți din cameră, făcând un fel de târg cu octopăianjenii. Prin vorbe și prin gesturi, Ellie le-a spus octopăianjenilor că va merge cu ei dacă îi garantează că toți ceilalți oameni din cameră vor fi lăsați să părăsească în siguranță adăpostul.

— Ellie a fost explicită, susținu Nai cu insistență. Le-a explicat că suntem prinși în capcană și că nu avem destulă mâncare. Din nefericire, au înhățat-o înainte ca ea să fie sigură că au înțeles târgul.

— Ești naivă, Nai, spuse Robert cu o expresie îndurerată și nedumerită în privire. N-ai înțeles cât de sinistre sunt creaturile astea. Au hipnotizat-o pe Ellie. Serios. În prima parte a vizitei, când se uita atât de atentă la culorile lor. Vă spun că nu mai era ea. Toată aiureala aia cu garantarea plecării în siguranță a tuturor a fost un subterfugiu. Ellie a vrut să plece cu ei. I-au modificat personalitatea chiar acolo, pe loc, cu modelele alea nebunești, colorate și nimeni n-a văzut asta, în afară de mine.

Patrick nu credea versiunea lui Robert; o punea pe seama tulburării puternice. Nai, totuși, era de acord cu Robert cu privire la două aspecte: Ellie nu s-a luptat, nici n-a protestat când primul octopăianjen a învăluit-o cu tentacule și, înainte de a dispărea din cameră, le-a înșirat o listă lungă de lucruri legate de îngrijirea lui Nikki.

— Care om întreg la minte, după ce a fost luat pe sus de un extraterestru, s-ar apuca să înșire calm ce păturele strânge în brațe copilul lui când doarme, când a fost ultima dată deranjat la stomac și alte lucruri de felul ăsta? Era evident că-i hipnotizată sau drogată sau mai știu eu ce.

Patrick înțelese relativ repede cum se făcea că sunt toți pe palierul de sub ieșirea sigilată. După ce octopăianjenii plecară cu Ellie, Benjy alergă afară pe coridor, țipând și urlând și atacând în zadar ariergarda octozilor. Robert i se alătură și amândoi îi urmară pe Ellie și contingentul extraterestru până la sala-catedrală. Poarta de la al patrulea tunel era deschisă. Un octopăianjen îi ținu la distanță pe Robert și pe Benjy cu patru tentacule lungi, în timp ce ceilalți se îndepărtară. Apoi ultimul octopăianjen încuie poarta în urma lui.

Pentru Max, călătoria cu metroul era palpitantă. Îi amintea de o excursie pe care o făcuse la un mare parc-muzeu când avea zece ani. Vagonul era suspendat deasupra a ceva ce semăna cu o bandă metalică și nu atingea nimic în goana prin tunel. Richard emise ipoteza că funcționează magnetic.

Metroul se opri după vreo două minute și ușa se deschise repede. Cei patru exploratori se uitară afară la un peron simplu, de culoare alb-crem, dincolo de care era o arcadă înaltă de vreo trei metri. Max spuse:

— Cred că, în conformitate cu planul A, Eponine și cu mine ar trebui să coborâm aici.

— Da, spuse Richard. Firește, dacă metroul nu se pune iar în mișcare, vom coborî și Nicole și cu mine.

Max o luă pe Eponine de mână și pășiră cu grijă pe peron. Imediat după aceea, ușa metroului se închise și vehiculul porni în viteză.

— Ei bine, nu-i așa că e romantic? o întrebă Max pe Eponine. Iată-ne în sfârșit singuri, numai noi doi.

O luă în brațe și o sărută.

— Vreau să știi atâta doar, franțuzoaico: te iubesc. Habar n-am unde dracu’ suntem, dar indiferent ce-o fi aici, mă bucur că mă aflu aici cu tine.

Eponine râse.

— La orfelinat aveam o prietenă care visa să fie singură pe o insulă pustie cu un renumit actor francez, Marcel du Bois, care avea un piept de mamut și brațele ca niște trunchiuri de copaci. Mă întreb cum s-ar fi simțit ea în locul ăsta. Cred că trebuie să trecem pe sub arcadă, adăugă uitându-se în jur.

Max ridică din umeri.

— Doar dacă nu apare cumva un iepure alb pe care să-l urmăm în vreo gaură…

De cealaltă parte a arcadei era o încăpere mare, dreptunghiulară, cu pereți albaștri. Era absolut goală și exista numai o ieșire, o ușă deschisă spre un coridor îngust și luminat care mergea paralel cu tunelul de metrou. Pereții acestui coridor care, atât cât puteau vedea Eponine și Max, se continua în ambele direcții, aveau aceeași culoare albastră ca pereții camerei de dincolo de arcadă.

— Încotro o luăm? întrebă Max.

— Încolo văd două chestii asemănătoare cu niște uși, care dau în sens opus față de metrou, spuse Eponine arătând în dreapta.

— Și-n partea asta sunt două, spuse Max uitându-se în stânga. Să mergem mai întâi la prima intrare, ne uităm ce e acolo și pe urmă hotărâm o strategie.

Merseră braț la braț cincizeci de metri pe culoarul albastru. Ceea ce văzură când ajunseră la următoarea intrare îi sperie. Alt coridor albastru, identic, având din loc în loc niște uși, se întindea în fața lor pe o distanță de mulți metri.

— Rahat! exclamă Max. Suntem pe cale de a intra într-un fel de labirint… Tare n-aș vrea să ne rătăcim!

— Și ce crezi că ar trebui să facem? întrebă Eponine.

— Cred… spuse Max, ezitând, cred că ar trebui să fumăm o țigară și să dezbatem problema.

Eponine râse.

— Nici că se putea să ai o idee mai bună!

Înaintau cu mare grijă. De fiecare dată când coteau într-un alt coridor albastru, Max făcea semne pe perete cu rujul de buze al lui Eponine, indicând întreg drumul de întoarcere în camera de dincolo de arcadă. De asemenea, insistă ca Eponine, care se pricepea mai bine decât el la computer, să înregistreze semnele și pe computerul portabil.

— În caz că apare ceva și șterge semnele mele, spuse Max.

La început, aventura îi amuză și, în două rânduri, se întoarseră la arcadă doar ca să dovedească faptul că o pot face; reușita le trezi un anumit sentiment de împlinire. Dar după aproximativ o oră, când la fiecare cot dădeau de un peisaj albastru identic, entuziasmul lor începu să se evapore. În cele din urmă se opriră, se așezară pe podea și împărțiră altă țigară.

— Pentru ce ar crea o făptură inteligentă un loc ca ăsta? întrebă Max, făcând inele de fum… Ori suntem supuși vreunui test fără voia noastră…

— Ori există ceva aici care nu trebuie să fie găsit cu ușurință, termină Eponine.

Luă țigara de la Max și trase adânc fumul în piept.

— Dacă-i așa, atunci trebuie să existe vreun cod simplu care definește poziția precisă a obiectului sau locului special, un cod ca la combinațiile alea de pe timpuri pentru încuietori, de două ori dreapta și de patru ori stânga…

— Și tot așa până dimineață, o întrerupse Max zâmbind larg; o sărută scurt și se ridică. Așadar, ar trebui să presupunem că suntem în căutarea unui ceva special și să ne organizăm logic căutarea.