Arthur Clarke - Orașul și stelele

Hilvar ascultă istorisirea fără comentarii și fără să ceară explicaţii. Lăsa impresia că înţelege instantaneu cele povestite de Alvin și nu păru deloc surprins aflînd de întîlnirea cu Computerul Central, de intervenţia efectuată asupra minţii robotului. Nu pentru că ar fi fost incapabil să se minuneze, însă istoria era plină de splendori narative comparabile cu orice parte a relatării lui Alvin.

— Este limpede, rosti cînd tînărul termină de povestit, atunci cînd a fost construit, Computerul Central a primit instrucţiuni speciale în privinţa ta. Cred că ai ghicit deja de ce.

— Așa cred și eu. O parte a răspunsului mi-a fost dată de Khedron, cînd mi-a explicat că întemeietorii Diasparului au luat anumite măsuri de precauţie pentru a-i preveni declinul.

— Consider că tu — și ceilalţi Unici dinaintea ta — faceţi parte din mecanismul social care previne stagnarea? Sau că, în vreme ce Bufonii sînt factorii de corecţie pe termen scurt, voi sînteţi factorii pe termen lung?

Hilvar exprimase ideea mai bine decît ar fi putut-o face el, totuși Alvin nu se gîndise numai la așa ceva.

— Eu consider că adevărul e ceva mai complicat. Se pare că în momentul construirii orașului a izbucnit un conflict de idei, între cei ce voiau să-l izoleze complet de lumea exterioară și cei care doreau să menţină unele legături. Prima fracţiune a cîștigat, dar ceilalţi nu s-au recunoscut înfrînţi. Cred că Yarlan Zey a fost unul din conducătorii lor, însă nu era îndeajuns de puternic pentru a acţiona direct. A făcut tot posibilul, păstrînd sistemul de transport subteran și asigurîndu-se că, periodic, din Palatul Creaţiei urma să iasă cineva care să nu împărtășească temerile concetăţenilor săi. De fapt, mă întreb—

Alvin se opri și privi în gol, atît de concentrat încît nu mai observă nimic în jui.

— La ce te gîndești? îl întrebă Ililvar.

— Tocmai m-a izbit ideea că… că eu sînt Yarlan Zey. Este perfect posibil. S-ar putea să-și fi introdus personalitatea în Băncile Memoriei, bazîndu-sc pe ea ca să distrugă șablonul Diasparului, pînă ce acesta nu se întrona definitiv. Într-o bună zi trebuie să aflu ce s-a întîmplat cu Unicii anteriori. Asta mi-ar completa petele albe ale tabloului.

— Yarlan Zey sau un altul a instruit Computerul Central să ofere asistentă Unicilor, ori de cîte ori erau creaţi, murmură Hilvar, urmîndu-i raţionamentul.

— Exact. Ironia cea mare este că puteam obţine toate informaţiile dorite direct de la Computerul Central, fără nici un fel de ajutor din partea sărmanului Khedron. Mi-ar fi spus mult mai mult decît i-a dezvăluit lui vreodată. Trebuie să recunosc însă că mi-a economisit timp și m-a învăţat unele lucruri pe care niciodată nu le-aș fi deprins de unul singur.

— Teoria le acoperă faptele cunoscute, rosti Hilvar cu oarecare prudenţă. Din păcate, nu rezolvă principala problemă: scopul iniţial al Diasparului. De ce concitadinii tăi se încăpăţînează să pretindă că în exterior nu există nimic? Aceasta este întrebarea la care aș dori eu să aflu răspunsul.

— Iar eu aș vrea să îţi răspund. Dar nu știu cînd, sau cum.

Astfel discutară și visară în timp ce, oră după oră, cei Șapte Sori se distanţau treptat între ei, pînă umplură tunelul întunecat pe unde înainta nava. Una cîte una, cele șapte stele de pe circumferinţă dispărură la hotarul beznei și, în sfîrșit, rămase doar Soarele Central. Deși nu se afla pe de-a-ntregul în spaţiul lor, continua să strălucească cu acea lumină perlată ce-l deosebea de toţi ceilalţi aștri. Scînteierea lui spori progresiv, dintr-un punct se transformă într-un disc mititel, care începu să se lărgească.

Semnalul de avertizare a fost extrem de scurt: pentru o singura clipă, în cabină vibra o notă profundă, cu rezonanţa unui clopot. Alvin încleșta palmele pe braţele fotoliului, deși gestul era inutil.

Generatoarele gigantice răbufniră reînviind, și cu o rapiditate aproape insesizabilă, stelele reapărură. Nava revenise în spaţiu, în universul sorilor și al planetelor, al lumii naturale unde nimic nu se deplasează mai rapid decît lumina.

Se aflau în sistemul celor Șapte Sori, iar inelul uriaș de globuri colorate domina cerul. Și cît de straniu era acest cer! Dispăruseră aștrii cunoscuţi, constelaţiile familiare. Calea Lactee nu mai era o dîră vagă, ceţoasă, dispusă la extremitatea firmamentului; se găsea în centrul creaţiei primordiale și imaginea ei măreaţă despărţea Universul în două.

Înaintau cu repeziciune spre Soarele Central. Celelalte șase stele ale sistemului formau un set de balize colorate, risipite în spaţiu. Nu departe de cea mai apropiată dintre ele se zăreau scînteile minuscule ale unor planete, lumi probabil gigantice dacă erau vizibile de la asemenea distanţă.

Cauza luminii sidefate a Soarelui Central devenise limpede. Un înveliș gazos înconjura steaua atcnuîndu-i strălucirea și conferindu-i culoarea aparte. Norul se zărea doar indirect. Se răsucea în forme stranii, dezorientînd privirea. Era însă prezent și cu cît îl examinau mai mult, cu atît părea mai vast.

— Ei bine, Alvin, spuse Hilvar, avem destule lumi între care să alegem; ori speri să le explorezi pe toate?

— Din fericire cred că nu va fi nevoie de așa ceva, rosti Alvin. Dacă vom stabili un contact, oriunde, vom obţine informaţiile dorite. Logic ar fi să ne îndreptăm spre planeta cea mai mare a Soarelui Central.

— Dacă nu cumva este prea mare… Știu că unele planete erau atît de uriașe, încît oamenii nu puteau trăi pe suprafaţa lor datorită gravitaţiei.

— Mă îndoiesc că aici va fi la fel. Sînt sigur că sistemul este complet artificial. Oricum, vom vedea din spaţiu dacă există orașe sau clădiri.

Hilvar indică robotul.

— Problema a fost soluţionată. Nu uita… Călăuza noastră a mai fost pe aici; în definitiv ne conduce spre căminul ei. Tare sînt curios să știu cu ce gînduri se întoarce.

Aceeași întrebare și-o pusese Alvin. Dar avea oare vreun sens să-și închipuie că robotul simţea ceva analog unor sentimente omenești, acum, cînd revenea după atîta vreme acasă?

De cînd Computerul Central îi anulase blocajele verbale, robotul nu făcuse niciodată dovada unor sentimente sau emoţii. Răspunsese la întrebările lui Alvin și-i îndeplinise comenzile, însă adevărata lui personalitate se dovedise complet inaccesibilă. Că poseda o personalitate, Alvin era însă absolut convins, altminteri n-ar fi simţit acea senzaţie vagă de vinovăţie, ce-l încerca ori de cîte ori își reamintea șiretlicul care-i păcălise… pe el și pe tovarășul său în prezent lipsit de conștiinţă.

Încă credea în ceea ce-l învăţase Stăpînul. Deși îl privise măsluind miracole și minţind discipolii, loialitatea nu-i fusese cu nimic afectată. Era capabil, precum mulţi oameni înaintea lui, să pună de acord două seturi de date contradictorii.

Acum își urma amintirile imemoriale înapoi, către origine. Aproape pierdută în strălucirea Soarelui Central exista o scînteie palidă de lumină, înconjurată de sclipirile și mai vagi ale unor lumi mărunte. Extraordinara lor călătorie se apropia de sfîrșit. Peste puţin timp aveau să știe dacă fusese sau nu inutilă.

Planeta de care se apropiau se afla la numai cîteva milioane de kilometri depărtare: o sferă minunată, plină de lumini multicolore. Nicăieri pe suprafaţa ei nu exista întuneric deoarece, rotindu-se sub razele Soarelui Centrai, celelalte stele îi străbăteau rînd pe rînd firmamentul. În acel moment Alvin pricepu limpede înţelesul ultimelor cuvinte ale Stăpînului: E minunat să privești umbrele colorate pe planetele luminii eterne.