Arthur Clarke - Orașul și stelele

Ajunseseră atît de aproape încît puteau distinge continente și oceane, vălul subţire al unei atmosfere. Totuși, imaginile păreau oarecum ciudate și brusc realizară că demarcaţiile dintre apă și uscat erau curios de regulate. Continentele planetei nu erau așa cum le lăsase Natura — dar cît de neînsemnată trebuie să fi fost modelarea unei lumi pentru cei ce construiseră sorii de pe cer!

— Nu sînt oceane! exclamă Hilvar. Privește… se observă niște linii!

Abia cînd se apropiară și mai mult, Alvin reuși să vadă clar ce zărise prietenul lui. În interiorul oceanelor, de-a lungul marginilor continentelor, se desenau dungi și linii vagi. Vederea lor îi umplu inima de îndoieli, întrucît știa foarte bine ce reprezentau. Văzuse alte linii similare în deșertul din jurul Diasparului, iar ele îi spuseră că drumul lor fusese zadarnic.

— Planeta e la fel de aridă ca Pămîntul, rosti mohorît. Apa ei s-a evaporat; dungile acelea sînt depunerile de sare din oceane.

— Ei n-ar fi lăsat să se întîmple așa ceva. Înseamnă că, la urma urmei, am ajuns prea tîrziu, constată Hilvar.

Dezamăgirea lui suna atît de amar, încît Alvin nu mai spuse nimic. Privi în tăcere înainte. Planeta se rotea lent, iar suprafaţa ei se ridica maiestuoasă în întîmpinarea navei. Zăreau acum clădirile, minuscule încrustaţii albe prezente aproape pretutindeni, exceptînd bazinele fostelor mări.

Cîndva lumea aceasta constituise centrul Universului. Astăzi era inertă, văzduhul pustiu, iar pe sol nu se zărea niciunul din punctele mișcătoare care înseamnă viaţă. Totuși, nava continua să alunece hotărîtă deasupra oceanului încremenit… un ocean ce, pe alocuri, se aduna în valuri uriașe ameninţînd văzduhul.

Se opriră brusc, de parcă robotul ajunsese în sfîrșit la capătul amintirilor sale. Dedesubt se găsea o coloană din piatră albă, înăţîndu-se în mijlocul unui uriaș amfiteatru de marmură. Alvin mai așteptă un timp apoi, deoarece continuau să rămînă nemișcaţi, comandă asolizarea.

Pînă atunci încă mai sperase, în secret, să descopere viaţă pe planetă. Speranţa îi dispăru instantaneu cînd ecluza se deschise. Niciodată, nici chiar în paragina din Shalmirane, el nu cunoscuse tăcerea absolută. Pe Pămînt exista permanent murmurul glasurilor, freamătul creaturilor vii, oftatul vîntului. Nimic din toate astea nu se auzea aici și nici nu avea să se mai audă vreodată.

— De ce ne-ai adus aici? întrebă. În fapt, răspunsul nu-l interesa cu adevărat. Inerţia căutării îl purta însă mai departe, chiar dacă entuziasmul i se spulberase.

— Este punctul de plecare al Stăpînului, răspunse robotul.

— Mă gîndisem că asta-i explicaţia, încuviinţă Hilvar. Cît de ironică poate fi soarta! A plecat alungat de pe această planetă… iar acum, privește monumentul pe care i l-au înălţat!

Coloana de piatră era de vreo sulă de ori mai înaltă decît un om și fusese plasată pe un postament metalic circular, înălţat deasupra cîmpiei. Era lipsită de orice semne distinctive și nu purta nici o inscripţie. Oare cîte mii ori milioane de ani, se gîndi Alvin, se adunaseră aici adepţii Stăpînului ca să-l comemoreze? Știuseră ci vreodată că el murise în exil pe îndepărtatul Pămînt?

Nu mai avea nici o importanţă. Stăpînul și adepţii lui dispăruseră cu toţii, acoperiţi de uitare.

— Să mergem afară, îl îndemnă Hilvar, încercînd să-l scoată din starea de deprimare. În definitiv am străbătut jumătate de Univers ca să vedem acest loc. Atîta efort poţi face.

Fără să vrea, Alvin zîmbi și-l urmă prin ecluză. Afară își mai reveni. Chiar dacă lumea era moartă, trebuia totuși să conţină ceva interesant, ceva care să-l ajute să rezolve unele din misterele trecutului.

Aerul era încărcat de praf, însă respirabil, iar în ciuda sorilor de pe boltă temperatura era scăzută. Doar discul alb al Soarelui Central furniza căldură, dar și aceasta părea să-și fi pierdut puterea, trecînd prin norul ceţos din jurul stelei. Ceilalţi sori contribuiau doar cu nuanţe și culori.

După cîteva minute, se convinseră că obeliscul nu le putea oferi nimic. Materialul lui purta semnele vădite ale timpului; muchiile i se rotunjiseră, iar postamentul metalic fusese tocit de tălpile generaţiilor de discipoli și vizitatori. Era straniu să se gîndească că ei reprezentau, probabil, ultimii din miliardele de fiinţe omenești ce poposiseră acolo.

Hilvar tocmai voia să propună întoarcerea în navă pentru a zbura pînă la cea mai apropiată clădire, cînd Alvin observă o fisură îngustă în pardoseala de marmoră a amfiteatrului. O urmară pe o distanţă coasiderabilă; se lărgea treptat, pînă devenea prea lată ca să se mai poată păși peste ea.

După încă un moment ajunseră în locul de unde începea.

Suprafaţa arenei fusese izbită și afundată într-o gigantică depresiune, puţin adîncă, dar lungă de aproape doi kilometri. Nu-ţi trebuia multă imaginaţie pentru a înţelege ce se petrecuse. Cu mult timp în urmă, dar după abandonarea planetei, acolo coborîse un imens corp cilindric, înălţîndu-se după aceea iarăși în spaţiu și lăsînd planeta în solitudinea amintirilor ei.

Ce fel de fiinţe fuseseră în el? De unde veniseră? Alvin putea doar să privească și să se întrebe. Niciodată nu avea să știe dacă la întîlnirea cu acei vizitatori întîrziase cu o mie, zece mii, sau cu un milion de ani.

Reveniră tăcuţi la vas (cît de micuţ ar fi arătat pe lîngă colosul ce se odihnise cîndva acolo!) și zburară încet peste amfiteatru, pînă ajunseră la cea mai impresionantă dintre clădirile înconjurătoare. După ce asolizară în faţa intrării complicat ornamentate, Hilvar și Alvin remarcară simultan același lucru:

— Clădirile nu par sigure. Pietrele prăbușite acolo… e un miracol că mai stau în picioare. Dacă pe planeta ar fi furtuni, ar fi dărîmat de mult ruinele acestea. Nu cred că ar fi înţelept să intrăm înăuntru.

— Nici nu intenţionez. Vom trimite robotul. Se deplasează mai rapid decît noi și nici nu există riscul ca plafonul să se năruie peste el.

Hilvar aprobă ideea, dar insistă asupra unui aspect neglijat de Alvin. Înainte ca robotul să plece în recunoaștere, Alvin îi ordonă să transmită computerului navei un set complet de instrucţiuni, astfel încît, orice s-ar fi întîmplat cu el, cei doi prieteni să poată reveni în siguranţă pe Pămînt.

Nu le luă mult să se convingă că planeta nu conţinea nimic atrăgâtor ca să le ofere spre explorare. Priviră scurgîndu-se pe ecran kilometri întregi de coridoare goale, acoperite de praf, în vreme ce robotul explora labirinturile părăsite. Orice clădire construită de fiinţe inteligente, indiferent de forma corpului, respecte anumite principii fundamentale. După un timp, pînă și cele mai stranii forme de arhitectură nu mai surprind, iar mintea este hipnotizată de repetiţie și incapabilă de a recepţiona impresii noi. Se părea că acele clădiri avuseseră un rol exclusiv rezidenţial, iar fiinţele care locuiseră în ele avuseseră dimensiuni apropiate de cele umane. Poate fuseseră chiar oameni. Totuși exista un număr surprinzător de mare de camere și nișe accesibile numai unor creaturi înaripate. Ceea ce nu însemna, firește, că arhitecţii fuseseră înzestraţi cu aripi. Ar fi putut utiliza dispozitive antigravitaţional individuale, folosite cîndva peste tot, dar care dispăruseră cu desăvîrșire în Diaspar.

— Alvin, rosti Hilvar în final, nici într-un milion de ani nu vom termina de explorat clădirile. E limpede că n-au fost doar abandonate, ci au fost golite cu atenţie de ce era mai valoros. Ne pierdem timpul.