Arthur Clarke - Orașul și stelele

— De fiecare dată cînd am propus schimbări, te-ai opus. Pînă acum ai avut cîștig de cauză. Nu cred însă că viitorul va fi de partea unui singur grup. Atît Lys cît și Diaspar au ajuns la capătul unei perioade, iar momentul trebuie tratat cu cea mai mare atenţie.

— Mă tem că ai dreptate, sosi răspunsul morocănos. Străbatem o criză; Alvin știa ce zice cînd ne-a sfătuit să mergem în Diaspar. Existenţa noastră este în prezent cunoscută, deci nu are rost să ne mai ascundem. Cred că cel mai potrivit ar fi să luăm legătura cu verii noștri… Poate că în momentul acesta sînt mai dornici de cooperare.

— Dar accesul subteran e închis la ambele capete!

— Vom redeschide terminatul nostru; nu va trece mult și Diasparul va proceda la fel.

Minţile Senatorilor, atît a celor din Airlee cît și a celorlalţi răspîndiţi în întregul Lys, primiră propunerea cu antipatie, dar nu aveau altă alternativă.

Mai curînd decît se așteptase, sămînţă sădită de Alvin încolţise.

Munţii pluteau încă în umbre cînd ajunseră în Shalmirane. De la înălţime, uriașul crater al fortăreţei arăta minuscul; părea imposibil ca soarta Pămîntului să fi depins cîndva de cerculeţul respectiv de abanos.

Alvin opri nava printre ruinile de pe malul lacului, iar paragina din jur îl copleși, înfiorîndu-i sufletul. Deschise ecluza, lăsînd tăcerea să pătrundă în navă. Hilvar, care nu rostise nici o vorbă pe întreaga durată a zborului, întrebă în șoaptă:

— De ce te-ai întors aici?

Alvin îi răspunse abia după ce se aflau lîngă lac.

— Voiam să-ţi arăt nava. Și mai speram ca polipul să se fi refăcut; am senzaţia că-i sînt dator; doream să-i povestesc ce am descoperit.

— În cazul acesta trebuie să mai aștepţi. Te-ai întors mult prea devreme.

Alvin o știa. Nu se simţi dezamăgit. Suprafaţa lacului era perfect nemișcată, nu vibra în ritmul regulat ce-i nedumerise altă dată. Îngenunchie pe mal, scrutînd adîncurile reci, întunecate.

Clopoţei transparenţi, cu tentacule aproape invizibile, pluteau ici și colo sub oglinda apei. Tînărul își cufundă mîna și prinse unul în căușul palmei. Îi dădu drumul aproape imediat, cu o exclamaţie de surpriză. Îl urzicase.

Într-o bună zi — peste cîţiva ani, peste cîteva secole — meduzele mici, lipsite de raţiune, urmau să se contopească, renăscînd uriașul polip, iar memoriile lor se vor contopi din nou în conștiinţă. Alvin se întrebă cum avea să accepte polipul descoperirile lui; exista posibilitatea ca el să nu fie foarte încîntat de adevăr. Da, putea să nu accepte inutilitatea atîtor eoni de așteptare.

Fuseseră însă inutili? Cu toată amăgirea, așteptarea îndelungată și plină de credinţă a acestori creaturi își găsise în final răsplata. Ca prin minune, ele salvaseră cunoștinţe din trecut, care altminteri ar fi fost pierdute pe vecie. Azi aveau dreptul la odihnă, iar credinţa lor lua calea unui milion de alte religii care cîndva se consideraseră veșnice.

Hilvar și Alvin reveniră gînditori la navă și nu după multă vreme fortăreaţa redeveni o pată întunecată, pierdută printre dealuri. Se micșoră cu repeziciune, deveni un ochi negru, lipsit de pleoape, aţintit de-a pururi asupra cerurilor, apoi se pierdu în panorama generală a Lysului.

Alvin nu dădu nici o comandă; Continuară să se înalţe pînă ce întreaga regiune apăru sub ei aidoma unei insule verzi pe un ocean gălbui. Niciodată nu urcase atît de sus. Cînd se opriră din ascensiune, dedesubt se vedea întreaga semilună a Pămîntului. Lys era foarte mic, o simplă pată de smarald pe deșertul palid, însă foarte departe, lîngă curbura globului, ceva scînteia precum un giuvaer. Așa văzu Hilvar, pentru întîia oară, orașul Diaspar.

Rămaseră acolo un timp, privind Pămîntul în rotaţie. Dintre străvechile domenii ale Omului, cu siguranţă acesta era ultimul pe care și-ar fi permis să îl piardă. Alvin regreta că nu putea înfăţișa planeta, așa cum o zărea acum, conducătorilor Lysului și Diasparului.

— Hilvar, vorbi el într-un tîrziu, crezi că e bine ceea ce fac?

Întrebarea îl surprinse pe Hilvar. El bănuia nimic despre îndoielile ce-l copleșeau uneori pe prietenul său și nici nu știa de întîlnirea cu Computerul Central, de impactul avut de aceasta asupra minţii lui Alvin. Nu era o întrebare ușoară, căreia să îi răspunzi imparţial; ca și Khedron, însă cu mai puţin temei, Hilvar simţea că propria sa personalitate era înăbușită. Era absorbit implacabil în vîrtejul provocat de Alvin în urma trecerii sale prin viaţă.

— Cred că da, spuse. Popoarele noastre au fost separate un timp prea lung. Hilvar socotea că nu afirmase nici un neadevăr, dar era conștient că propriile lui sentimente îi afectau răspunsul. Totuși, Alvin încă era îngrijorat.

— Altceva mă neliniștește. Diferenţa între duratele vieţilor noastre.

Nu zise mai mult, deoarece fiecare știa ce gîndește celălalt.

— M-am gîndit și cu la asta, recunoscu Hilvar, însă cred că problema se va rezolva de la sine, cu vremea, cînd cele două civilizaţii vor ajunge să se cunoască iarăși. Nu pot avea dreptate amîndouă — vieţile noastre sînt poate prea scurte, iar ale voastre mult prea lungi. În cele din urmă se va ajunge la un compromis.

Alvin căzu pe gînduri. Era adevărat, ar fi fost singura speranţă, dar perioada de tranziţie urma să fie extrem de dificilă. Își reaminti cuvintele amare ale lui Seranis: Atît el cît și eu vom fi morţi de veacuri, în vreme ce tu vei rămîne mereu tînăr. Perfect, el avea să accepte orice condiţii. Chiar și în Diaspar prieteniile se găseau sub ameninţarea aceleiași umbre; faptul că aveau să se reînnoade peste o sută, sau peste un milion de ani, era prea puţin important. Tînărul știa, cu o siguranţă mai presus de logică, din pura intuiţie, că bunăstarea speciei necesita fuziunea celor două culturi; pentru o asemenea cauză, fericirea individuală era lipsită de însemnătate. Un moment, Alvin își imagină omenirea ca reprezentînd mai mult decît fundalul însufleţit al propriei sale vieţi și acceptă fără să clipească greutăţile pe care alegerea lui i le putea aduce într-o bună zi.

Dedesubt, planeta își continua rotaţia eternă. Simţind starea sufletească a tovarășului său, Hilvar rămase tăcut.

— Cînd am părăsit prima dată Diasparul, începu Alvin mai tîrziu, nu știam nici eu ce speram să găsesc. Lysul m-ar fi mulţumit cîndva — ba chiar mai mult decît atît — dar acum, însuși Pămîntul mi se pare mic și lipsit de importanţă. Fiecare descoperire a ridicat alte întrebări, mai profunde, a lărgit și mai mult orizonturile. Mă întreb cînd și unde se vor sfîrși toate acestea…

Hilvar nu-l văzuse niciodată pe Alvin atît de îngîndurat. Nu dorea să-l întrerupă. În ultimele cîteva minute aflase nenumărate lucruri noi despre el și gîndurile sale.

— Robotul mi-a spus, urmă Alvin, că vasul e în stare să ajungă în mai puţin de o zi la cei Șapte Sori. Crezi câ ar trebui să merg acolo?

— Mă crezi capabil să te opresc? îi replică Hilvar.

— Nu e un răspuns. Cine știe ce se găsește în spaţiu? Poate că Invadatorii au părăsit Universul, dar dacă există alte inteligenţe potrivnice omenirii?

— De ce să fie așa? Problema aceasta a fost dezbătută ere întregi de filosofii noștri. E greu de presupus că o rasă cu adevărat inteligentă poate fi dușmănoasă.

— Dar Invadatorii?…

— De acord, ei reprezintă o enigmă. Dacă într-adevăr erau neîndurători, probabil s-au autodistrus pînă acum. Și chiar dacă nu s-a întîmplat așa… Hilvar arătă pustiul nesfîrșit de sub ei. Cîndva, noi aveam un imperiu. Ce i-ar mai ispiti acum?