Arthur Clarke - Orașul și stelele

Scara peisajelor de pe ecran era dificil de apreciat; cu toate acestea, în fiecare secundă se parcurgeau probabil mai mulţi kilometri. Nu departe de oraș, culoarea solului se schimbă brusc într-un cenușiu mohorît, iar Alvin realiză că treceau peste bazinul unuia dintre oceanele dispărute. Cîndva, Diasparul trebuie să fi fost aproape de ţărm, chiar, dacă nu cunoștea referiri în acest sens nici în cele mai vechi înregistrări. Marile întinderi de apă se evaporaseră cu mult înainte de întemeierea lui.

Peste alte cîteva sute de kilometri, terenul urca abrupt. La un moment dat, Alvin opri nava deasupra unei configuraţii ciudate de linii ce se intersectau vag prin pătura de nisip. Pentru o clipă fusese nedumerit, apoi pricepuse că privea ruinele unui oraș. Nu întîrzie; era dureros să constaţi că milioane de oameni nu lăsaseră drept urmă a existenţei lor decît niște făgașe în nisip.

Curba plană a orizontului începu să se modifice, dezvăluind munţii. Nava încetini, coborînd într-un arc uriaș, lung de o sută cincizeci de kilometri. Apoi, pe neașteptate, înaintea lui apăru Lysul, pădurile și rîurile nesfîrșite alcătuind o scenă de o asemenea frumuseţe, încît rămase locului un timp. Spre est, ţinutul se adumbrea, iar lacurile mari păreau pete de noapte. Dar spre apus, apele jucau și scînteiau în lumină, împrăștiind culori pe care Alvin nu și le închipuise niciodată.

Din fericire, reuși să localizeze repede Airlee, căci mai departe robotul nu cunoștea drumul. Alvin se simţea mulţumit că descoperise una din limitele mașinii. Probabil nu auzise niciodată de așezare și de aceea nu avea stocată poziţia ei în memorie.

După cîteva încercări, tînărul asoliză nava pe colina de unde privise întîia oară Lysul. Vehiculul se controla ușor; trebuia doar să-și formuleze intenţiile generale, iar robotul se ocupa de rest. Bănuia că ordinele periculoase sau imposibile ar fi fost ignorate, deși nu intenţiona, pe cît posibil, să dea astfel de ordine. Nimeni nu îi observase sosirea. Constituia un amănunt important, pentru că nu dorea o nouă încleștare mentală cu Seranis. Nu avea încă un plan bine definit, totuși nu voia să riște pînă ce nu-și regăsea prietenii. Robotul îi putea fi ambasador, în vreme ce el ar fi rămas în siguranţa navei.

Nu întîlni pe nimeni pe drum. Încerca o senzaţie stranie stînd în fotoliul din navă, în timp ce cîmpul lui vizual se deplasa lin pe cărarea cunoscută și el auzea foșnetele arborilor. Totuși, nu se identifica încă pe deplin cu robotul, iar încordarea mentală continua să fie considerabilă.

În Airlee se înserase; căsuţele pluteau în globuii de lumină. Înaintă la adăpostul întunericului. Ajunsese foarte aproape de locuinţa lui Seranis cînd fu descoperit. Se auzi un zumzet furios, strident, iar ecranul fu acoperit de un nor de aripi. Se feri involuntar, apoi realiză ce anume se întîmplase. Krif își exprima din nou resentimentele, faţă de orice zburătoare lipsită de aripi.

Nedorind să-i pricinuiască vreun rău, Alvin opri robotul și acceptă loviturile revărsate asupra lui. Deși era la doi kilometri depărtare, nu-și stăpîni tresărirea de bucurie în clipa în care Hilvar ieși din casă să vadă ce se întîmplă.

La apariţia stăpînului, Krif se îndepărtă, continuînd să bîzîie ameninţător. În tăcere, Hilvar privi robotul și zîmbi.

— Salut, Alvin. Mă bucur că ai revenit. Sau te afli încă în Diaspar?

Nu pentru prima dată, pe Alvin îl încercă o admiraţie ușor invidioasă pentru agerimea și precizia minţii prietenului său.

— Nu, răspunse minunîndu-se de acurateţea cu care i se reproducea glasul. Sînt în Airlee. Nu prea departe, însă deocamdată prefer să rămîn pe loc.

Hilvar rîse.

— Procedezi foarte bine. Seranis te-a iertat, dar Sfatul… În sfîrșit, asta-i altă poveste. Chiar acum are loc aici o întrunire; prima de acest fel din Airlee.

— Adică consilierii voștri s-au prezentat în persoană? Credeam că datorita telepatiei asemenea întruniri nu sînt necesare.

— Ele se ţin foarte rar, în anumite ocazii sînt considerate utile. Eu unul nu cunosc natura exactă a crizei, dar au sosit deja trei Senatori și cît de curînd trebuie să apară ceilalţi.

Alvin nu-și putu reţine un zîmbet, observînd că evenimentele din Diaspar se repetau în Lys. Oriunde ar fi mers, lăsa în urmă un siaj de consternare și alarmă.

— Cred că ar fi o idee bună să mă adresez acestui Sfat al vostru… atîta timp cît o pot face în siguranţă.

— Dacă vor promite că nu vor încerca să pună stăpînire pe tine, vino fără grijă. În caz contrar, ar fi mai bine să rămîi unde te găsești. Îţi voi conduce robotul înaintea Senatorilor, îi va tulbura destui de mult.

Urmîndu-l pe Hilvar, Alvin simţi din nou o stare acută de satisfacţie și aţîţare. De astă dată îi întîlnea pe conducătorii Lysului în condiţii de egalitate; deși nu le purta pică, era plăcut să se știe stăpîn pe situaţie. În plus, dispunea de puteri enorme, neinventariate în întregime.

Ușa sălii de conferinţe era încuiată și trecură cîteva minute pînă Hilvar izbuti să-și anunţe prezenţa.

Minţile Senatorilor erau atît de preocupate încît fu dificil să le întrerupă discuţia. Pereţii culisară lent, iar Alvin pătrunse prin intermediul automatului în încăpere.

Cei trei Senatori încremeniră în scaune cînd robotul pluti spre ei. Pe chipul lui Seranis însă nu înregistră nici un semn de surpriză. Poate că Hilvar o avertizase deja, sau poate că ea însăși se aștepta ca mai devreme ori mai tîrziu, Alvin să revină.

— Bună seara, rosti politicos, de parcă apariţia sa acolo ar fi fost lucrul cel mai natural. Am hotărît să mă întorc.

Cu siguranţă, surpriza lor îi depășise așteptările. Unul din Senatori, un tînăr cu păr grizonat, își reveni cel dintîi, șuierînd:

— Cum ai ajuns aici?

Motivul uimirii sale era evident. Aidoma Diasparului, Lys sigilase liniile de transport subteran.

— Păi, la fel ca ultima dată, replică Alvin, amuzîndu-se pe socoteala lor.

Ceilalţi doi Senatori îl priviră fix pe primul dintre ei, care-și desfăcu braţele într-un gest de neajutorare resemnată. Apoi, acesta vorbi din nou:

— N-ai întîmpinat… nici o dificulate?

— Absolut nici una, zise Alvin hotărît să le spotească deruta. Și văzu că reușise. M-am întors, continuă el, din proprie voinţă, pentru a vă aduce vești importante. Datorită neînţelegerii noastre anterioare, rămîn deocamdată la distanţă. Dar dacă voi apare în persoană, îmi făgăduiţi să nu încercaţi să-mi controlaţi acţiunile?

O vreme nimeni nu spuse nimjc. Alvin se întrebă ce gînduri se schimbau în liniște. După aceea, Seranis vorbi în numele tuturor:

— Nu vom mai încerca. Deși nu-mi amintesc să fi izbutit nici altă dată.

— Perfect, replică Alvin. Voi ajunge în Airlee cît de repede.

Așteptă întoarcerea robotului, apoi îl instrui amănunţit, punîndu-l să repete ordinele. Era convins că Seranis nu avea să-și încalce promisiunea, însă prefera să-și asigure o cale de retragere.

Ecluza se închise silenţios în urma lui. După încă o clipă auzi un șuierat, aidoma unui prelung suspin de uimire, produs de aerul alungat din calea navei ce se înălţa. Un moment, o formă neagră acoperi stelele, apoi nava dispăru.

Abia atunci tînărul realiză că făcuse o greșeală: minoră, însă din categoria celor care pot conduce spre dezastru planurile cele mai atent gîndite. Uitase că simţurile robotului erau mult mai ascuţite, iar noaptea mai întunecoasă decît se așteptase el. În repetate rînduri pierdu firul potecii, iar de cîteva ori evită în ultima clipă să se izbească de copaci. În pădure, bezna era aproape absolută. La un moment dat, o formă masivă înaintă prin tufișuri. Se auzi un foșnet slab, cîteva crenguţe se frînseră, iar doi ochi de smarald îl priviră fix de la înălţimea pieptului. Îi vorbi încetișor formei străine; o limba incredibil de lungă îi răzui mîna. După un moment, un trup puternic se frecă afectuos de el, îndepărtîndu-se fără zgomot. Habar n-avea ce anume întîlnise.