Arthur Clarke - Orașul și stelele

Odată ajuns acolo, curiozitatea și frumuseţea stranie a peisajului, atît de deosebit de ceea ce cunoscuse de-a lungul existenţei sale, părură să învingă spaimele lui Jeserac. Panorama dunelor de nisip, dealurile îndepărtate îl fascinau. Era după-amiază, iar curînd ţinutul avea să fie vizitat de o noapte ce nu coborîse niciodată în Diaspar.

— Ți-am cerut să vii aici, începu Alvin, vorbind repede, abia stăpînindu-și nerăbdarea, pentru că mi-am dat seama că tu, mai mult decît oricare altul, ai cîștigat dreptul de a cunoaște locul unde m-au condus pelegrinările mele. Doream să vezi deșertul, să-mi fii martor, astfel încît Consiliul să cunoască ce fac.

După cum am spus-o, am adus acest robot cu speranţa că prin Computerul Central voi îndepărta blocajele impuse de așa-numitul Stăpîn. A reușit, printr-un șiretlic pe care nu l-am înţeles complet, iar acum am acces la amintirile și capabilităţile lui speciale. Voi folosi una din ele. Privește!

Răspunzînd unei comenzi mentale, bănuite doar de Jeserac, robotul ieși prin gura tunelului, își spori viteza și în cîteva secunde nu se mai distinse decît sub forma unei îndepărtate scînteieri metalice sub razele soarelui. Zbura jos, deasupra deșertului, peste dunele de nisip întinse aidoma unor valuri îngheţate. Jeserac avea impresia certă că robotul caută ceva — deși nu-și închipuia ce anume.

Apoi, punctul sclipitor se înalţă din pustiu și se opri la trei sute de metri deasupra solului. Alvin scoase un suspin de satisfacţie. Privi iute către Jeserac, parcă spunîndu-i: «Asta e!»

Neștiind la ce să se aștepte, Jeserac nu distinse la început nimic. Apoi, nevenindu-i să-și creadă ochilor, văzu că din deșert se ridica un nor de praf.

Nimic nu este mai teribil decît mișcarea, acolo unde nici o mișcare nu pare a fi posibilă. Jeserac depășise însă hotarele uimirii și ale spaimei cînd dunele începură să gliseze lateral. Precum un uriaș trezit din somn, sub deșert se mișca ceva, iar la urechile lui Jeserac ajunse vuietul Pămîntului despicat de forţe inimaginabile. Brusc, un gheizer gigant de nisip erupse la sute de metri în văzduh și solul fu ascuns vederii.

Încet, praful începu să se așeze în rana deschisă pe obrazul pustiului. Jeserac și Alvin rămăseseră cu privirile aţintite în aer, acolo unde cu puţin timp înainte nu plutise decît robotul, în sfîrșit, tutorele înţelese de ce tînărului îi fusese indiferentă decizia Consiliului, de ce nu protestase aflînd de sigilarea legăturii subterane.

Învelișul de pămînt și piatră estompa, dar nu putea ascunde liniile mîndre ale navei înălţate din deșertul spintecat. Pe cînd priveau, nava se răsuci lent spre ei, transformîndu-se într-un cerculeţ îndepărtat și începu să crească.

Alvin vorbi repede, zorit de timp:

— Robotul a fost destinat să fie însoţitorul și servitorul Stăpînului și, în primul rînd, pilotul vasului său. Înainte de a ajunge în Lys, au aterizat în Portul Diaspar, ce zace astăzi sub nisip. Populaţia lui se afla în scădere atunci; cred că nava Stăpînului s-a numărat printre ultimele sosite pe Pămînt. Au stat o vreme în Diaspar, apoi au plecat spre Shalmirane. În zilele acelea căile de acces erau deschise. N-a mai avut nevoie de vas, iar el l-a așteptat sub dune. Aidoma Diasparului, aidoma acestui robot — aidoma a tot ceea ce constructorii din trecut au considerat cu adevărat important — nava a fost păstrată de propriile ei circuite eterne. Cîtă vreme avea surse energetice, nu se uza și nici distruge; imaginea existentă în celulele de memorie nu suferea modificări, iar ea controleazâ structura fizică.

Nava, telecomandată de robot, ajunsese foarte aproape. Jeserac observă că era lungă de aproape treizeci de metri și ascuţită la ambele capete. Nu se zărea nici un chepeng sau hublou, însă stratul gros de pămînt făcea imposibilă orice apreciere exactă.

Fură împroșcaţi cu pietricele și praf, iar o secţiune a fuselajului basculă în afară. Jeserac văzu o cabină mică, goală, cu o a doua ușă în peretele opus. Nava se oprise la numai o jumătate de metru de gura tunelului de ventilaţie, de care se apropiase cu prudenţa unei fiinţe vii.

— Adio, Jeserac, rosti Alvin. Nu mă pot întoarce în Diaspar să-mi iau rămas bun de la prieteni; te rog, face asta în numele meu. Lui Eriston și Etaniei spune-le că voi reveni curînd. Dacă nu va fi așa, le rămîn recunoscător pentru tot. Și ţie îţi sînt recunoscător, chiar dacă nu ești de acord cu modul în care ţi-am folosit învăţăturile.

În ceea ce privește Consiliul… spune-le că un drum odată deschis, nu mai poate fi închis prin adoptarea unei rezoluţii.

Nava se zărea doar ca o pată neagră pe fundul cerului, apoi dispăru. Jeserac n-o mai vedea, dar din ceruri se auzea cel mai impresionant dintre zgomotele produse de Om… vuietul prelung al aerului, prăbușindu-se kilometru după kilometru într-un tunel de vid, sfredelit prin cer.

Bărbatul nu se clinti nici după ce ultimele ecouri se stinseră în deșert. Se gîndea la băiatul care plecase, căci pentru el, Alvin rămînea în veci un copil, singurul din Diaspar de cînd ciclul nașterii și al morţii fusese întrerupt. Alvin nu avea să se maturizeze niciodată; pentru el, întregul Univers era o jucărie, un rebus de rezolvat pentru propria satisfacţie. În hîrjoneala lui descoperise o ultimă jucărie ucigașă, capabilă să distrugă tot ce rămăsese din civilizaţia umană. Indiferent de rezultat, pentru el era în continuare o joacă.

Soarele se găsea jos, puţin deasupra orizontului. Un vînt rece sufla dinspre pustiu, însă Jeserac aștepta, stăpînindu-și frica. Și deodată, pentru întîia oară în viaţă, văzu stelele.

Nici în Diaspar nu văzuse Alvin foarte des un lux ca cel ce-i apăruse în faţa ochilor cînd trapa interioară a ecluzei se deschisese înaintea lui. Stăpînul putea să fi fost orice, însă în nici un caz ascet. Abia mai tîrziu, Alvin se gîndi la faptul că opulenţa aceea nu constituia o extravaganţă deșartă; micuţa lume reprezentase singurul lui cămin în decursul deselor călătorii printre aștri.

Nu vedea comenzi, totuși ecranul oval, acoperind în întregime peretele opus ecluzei, dovedea că încăperea nu era una obișnuită. Dispuse în semicerc în faţa ecranului se aflau trei canapele joase; restul cabinei era ocupat de două măsuţe și cîteva fotolii — unele în mod clar destinate unor pasageri de origine extraterestră.

După ce se instală confortabil, Alvin privi în jur căutînd robotul. Spre surprinderea lui, acesta dispăruse. Îl descoperi într-o nișă situată imediat sub plafon. Îl adusese pe Stăpîn pe Pămînt, traversase spaţiul, și în calitate de servitor îl urmase în Lys. De parcă mileniile scurse nici nu existaseră, el se pregătise să-și reia vechile îndatoriri.

Alvin încercă o comandă mentală. Ecranul se ilumină; în faţa lui apăru Turnul lui Loranne, straniu micșorat, aparent răsturnat pe orizontală. Încercări ulterioare îi oferiră imagini ale cerului, ale orașului și deșertului. Rezoluţia era excepţională, aproape perfectă, deși lăsa impresia că nu se face nici o amplificare. Alvin experimentă pînă ce reuși să obţină orice panoramă dorea, apoi fu gata să pornescă.

— Du-mă în Lys.

Comanda era simplă, dar cum să o îndeplinească nava, cînd el însuși nu avea habar asupra direcţiei? Nu se gîndise la acesta problemă, însă cînd ea îi veni în minte, traversau deja deșertul cu o viteză extraordinară. Ridică din umeri, acceptînd mulţumit faptul că avea servitori mai pricepuţi decît el însuși.