Arthur Clarke - Orașul și stelele

Deși pe drumul de înapoiere Jeserac încercă să-l descoase, tînărul nu spuse nimic despre discuţia purtată în subteran. Nu era vorba de discreţie; Alvin trăia încă în minte minunile văzute și era prea copleșit de reușită ca să întreţină o conversaţie coerentă. Jeserac fu nevoit să-și stăpînească nerăbdarea și să spere că, în cele din urmă, Alvin avea să iasă din transă.

Străzile Diasparului erau scăldate de o lumină palidă, parcă lipsită de viaţă după strălucirea orașului din adînc. Alvin abia le privea; nu-l interesau siluetele familiare ale uriașelor turnuri pe lîngă care treceau, sau privirile curioase ale trecătorilor. Ciudat, gîndi el, că tot ce i se întîmplase convergea de fapt spre acest moment. De clipa întîlnirii lui Khedron, evenimentele lăsaseră impresia că înaintează neabătut, spre un ţel predestinat. Monitoarele… Lys… Shalmirane… În fiece etapă ar fi putut porni pe un drum greșit, dar ceva îl împinsese mai departe în direcţia cea bună. El era oare făuritorul propriului destin, sau soarta îl favoriza? Poate că la mijloc era o simplă chestiune de probabilităţi, de aplicare a legilor șansei. Oricine ar fi găsit cărarea din munţi și probabil că, de nenumărate ori în trecut, alţii ajunseseră la fel de departe. De pildă, Unicii anteriori lui — ce se întîmplase cu ei? Dar poate că el era primul norocos.

Pe drum, Alvin stabili raporturi din ce în ce mai strînse cu aparatul eliberat din îndelungata robie. De la început acesta fusese capabil să-i recepţioneze gîndurile, însă pînă atunci tînărul nu știuse dacă avea să-i asculte eventualele comenzi. Nesiguranţa dispăruse; îi vorbea ca unei fiinţe omenești deși, pentru că alături se mai aflau și alţii, îi poruncise să nu folosească cuvinte, ci imagini mentale simple. Uneori îi invidia pe roboţi pentru comunicarea liberă dintre ei la nivelul telepatic, în vreme ce oamenii… cu excepţia celor din Lys.

Constituia o altă calitate pierdută în Diaspar, sau abandonată în mod deliberat.

Reluă dialogul mental în anticamera sălii Consiliului. Era imposibil să nu compare actuala situaţie cu cea din Lys, unde Seranis încercase să-l supună voinţei ei. Spera că nu mai aibă alt conflict, dar se pregătea pentru orice eventualitate, încă mai bine decît în Lys. Privirea aruncată membrilor Consiliului îi spuse care le era hotărîrea. Nu fu nici surprins, nici prea dezamăgit și nu trădă nici unul din sentimentele la care s-ar fi așteptat consilierii, cînd ascultă concluziile Președintelui.

— Alvin, începu acesta, am analizat cu atenţie situaţia creată de descoperirile tale, și am ajuns la o decizie unanimă. Deoarece nimeni nu dorește modificarea modului nostru de viaţă, și întrucît doar o dată la cîteva milioane de ani se naște cineva capabil să părăsească Diasparul, sistemul de tuneluri către Lys este inutil. Ba reprezentă poate un pericol. De aceea, intrarea în sala căilor mobile a fost sigilată.

Mai mult, întrucît există posibilitatea să fie și alte modalităţi de părăsire a orașului, se vor investiga toate unităţile de memorie ale monitoarelor. Cercetările respective s-au și declanșat.

Am analizat de asemenea ce măsuri ar trebui luate, și dacă ele sînt necesare în ce te privește. Ținînd seama de tinereţe, precum și de condiţiile aparte ale originii tale, s-a decis să nu fi tras la răspundere pentru ce ai făcut. În definitiv, dezvăluind o potenţială ameninţare la adresa modului nostru de viaţă, ai adus orașului un serviciu. Vom consemna aprecierile pozitive pentru acest fapt.

Răsunară cîteva aplauze, iar pe chipurile Consilierilor se iviră expresii de satisfacţie. O situaţie dificilă fusese rezolvată cu iscusinţă. Evitaseră pedepsirea lui Alvin, iar în prezent își puteau relua vechile îndeletniciri, mulţumiţi că ei, cetăţeni de frunte ai Diasparului, își îndepliniseră datoria. Cu puţin noroc, ar fi trecut multe secole pînă la apariţia unei situaţii similare.

Președintele privi întrebător spre tînăr; probabil aștepta ca el să mulţumească Consiliului pentru bunăvoinţa. Avea să fie dezamăgit în cazul acesta.

— Vă pot pune o întrebare? rosti politicos Alvin.

— Firește.

— Să înţeleg că decizia a fost aprobată de Computerul Central?

După regulile Diasparului, întrebarea era impertinentă. Consiliul nu trebuia să-și justifice deciziile, sau să le explice. Dar, din motive necunoscute, Computerul îi acordase lui Alvin o întrevedere. Tînărul deţinea o poziţie privilegiată.

Întrebarea produse oarecum stînjeneală, iar răspunsul sună șovăielnic.

— Bineînţeles că ne-am consultat cu el. A spus să ne bizuim pe judecata noastră.

Era ceea ce crezuse tînărul. Computerul Central discutase cu ei în același timp în care vorbise cu Alvin — de fapt, soluţionînd simultan un milion de probleme diferite ale Diasparului. Computerul știa, la fel de bine ca și Alvin, că deciziile Consiliului erau lipsite de reală importanţă. Viitorul ieșise complet de sub controlul acestuia cînd, din inconștientă ignoranţă, apreciase criza ca fiind rezolvată..

Privindu-i pe naivii bătrîni ce se considerau conducătorii Diasparului, Alvin nu simţi nici superioritate, nici dulcea anticipare a triumfului. Stătuse înaintea adevăratului conducător, iar acesta îi vorbise în tăcerea gravă a strălucitorului său domeniu subteran. Întîlnirea îi domolise în mare măsură trufia, însă îi mai rămăsese suficient orgoliu pentru o încercare finală, depășind tot ceea ce se petrecuse pînă atunci.

Luîndu-și rămas bun, se gîndi dacă membrii Consiliului nu fuseseră surprinși de consimţămîntul lui tăcut, de absenţa oricărui protest faţă de închiderea drumului spre Lys. Custozii nu-l însoţiră; nu se mai afla sub observaţie, cel puţin nu într-o manieră evidentă. Doar Jeserac îl abordă la ieșire, pe străzile multicolore și aglomerate.

— Alvin, te-ai comportat exemplar, dar pe mine nu mă păcălești. Ce ai de gînd?

Tînărul surîse.

— Știam că îţi vei da seama. Dacă vii cu mine îţi voi demonstra de ce drumul subteran nu mai este important. Vreau să încerc ceva nou, nu periculos, însă e foarte posibil să nu îţi placă.

— De acord. După obicei, continui să fiu tutorele tău, deși cred că rolurile s-au inversat. Unde mergem?

— În Turnul lui Loranne. De acolo îţi voi prezenta lumea din exterior.

Jeserac păli, dar nu dădu înapoi. Parcă lipsit de încredere în propriul glas, încuviinţă scurt din cap, urmîndu-l pe Alvin pe suprafaţa netedă a drumului rulant.

Nu dovedi nici un pic de teamă în tunelul pe unde sufla veșnic în Diaspar vîntul îngheţat. Locurile se schimbaseră; grilajul de piatră ce bloca accesul spre deșert dispăruse. Nu avea rol constructiv, iar Computerul, Central îl înlăturase fără împotrivire la solicitarea lui Alvin. Mai tîrziu, monitoarele puteau fi instruite să îl materializeze iarăși, repunîndu-l la locul lui. Deocamdată, tunelul se căsca, nezidit și nepăzit, în zidul exterior al orașului.

Abia cînd ajunse la capătul uriașei conducte de aerisire, Jeserac înţelese că se află în pragul lumii dinafară. Privind albastrul cerului, pașii lui deveniră tot mai șovăielnici pînă cînd, în cele din urmă se opriră. Alvin își aminti cum Alystra se întorsese, fugind, din același punct și se întrebă dacă îl putea convinge pe Jeserac să înainteze.

— Îţi cer doar să privești afară, nu să părăsești orașul. Sînt sigur că asta o poţi face!

În decursul scurtei sale șederi în Airlee, Alvin văzuse o mamă învâţîndu-și pruncul să meargă. Amintirea îi reveni obsedant în minte, în vreme ce-l ademenea pe Jeserac mai departe, comentînd măgulitor fiecare pas. Spre deosebire de Khedron, Jeserac nu era laș. Se pregătise să lupte împotriva prejudecăţii, dar bătălia era cumplită. Alvin se simţea la fel de istovit ca și el în clipa în care reuși să-l aducă într-un punct de unde se vedea întreaga întindere a deșertului.