Arthur Clarke: Orașul și stelele

Orașul stătea precum un giuvaer strălucitor pe pieptul deșertului. Cîndva cunoscuse tot felul de schimbări și transformări, însă acum Timpul trecea pe lîngă el fără să-l atingă. Nopţile și zilele goneau peste chipul pustiului, dar pe străzile Diasparului era veșnic după-amiază, iar seara nu pogora nicicînd. Nopţile lungi ale iernii puteau bruma nisipul, îngheţînd ultimele picături din aerul rarefiat al Pămîntului —totuși orașul nu cunoștea nici arșiţa, nici gerul. Nu avea nici un contact cu lumea din exteriorul lui; era un univers închis în sine.

Oamenii clădiseră și pînă atunci orașe, dar niciodată unul ca acesta. Unele duraseră veacuri, altele milenii, înainte ca timpul să le șteargă pînă și numele. Singur Diaspar sfidase Eternitatea, apărîndu-se împotriva eroziunii lente a epocilor, împotriva năruirii și a ruginei.

De la ridicarea lui, oceanele Pămîntului dispăruseră, iar deșertul cuprinsese întregul glob. Vîntul și ploaia prefăcuseră în pulbere ultimii munţi, iar planeta se dovedise prea istovită să nască alţii. Orașului îi era indiferent; Pămîntul însuși se putea descompune, Diaspar avea să continue să-i protejeze pe urmașii făuritorilor săi, purtîndu-i, pe ei și avuţiile lor, în siguranţă pe fluviul Timpului.

Populaţia orașului uitase multe, dar nu știa că le uitase. Se integra în mediu tot atît de perfect cît și acesta se potrivea cu ea — deoarece așa fuseseră gîndiţi: unul pentru celălalt. Nu o interesa ce se găsește dincolo de zidurile orașului, era ceva ce fusese alungat din minţile locuitorilor. Diaspar reprezenta tot ceea ce exista, tot ceea ce le trebuia, tot ceea ce puteau să-și imagineze. Pentru ei nu însemna nimic faptul că, odată, Omul stăpînise stelele.

Totuși, uneori, miturile străvechi se înălţau din străfunduri pentru a-i bîntui, și atunci se foiau neliniștiţi, amintindu-și legendele Imperiului, vremea cînd Diaspar era tînăr și își trăgea sîngele vieţii din negustorie cu sistemele multor sori. Locuitorii orașului nu doreau întoarcerea acelor zile de demult; se mulţumeau cu nesfîrșită lor toamnă. Gloria Imperiului aparţinea trecutului și-i putea rămîne acestuia — căci ei își aminteau sfîrșitul, iar la gîndul Invadatorilor parcă însuși gerul spaţiului le pătrundea în oase.

Atunci se întorceau cu și mai multă bucurie spre viaţa și căldura orașului, spre lunga eră de aur cu începutul ei deja uitat, și al cărei sfîrșit părea încă teribil de îndepărtat. Și alţi oameni visaseră o asemenea epocă, dar singuri contemporanii Diasparului o dobîndiseră.

Trăiseră în același oraș, călcaseră pe aceleași miraculos de neschimbate străzi, în vreme ce pe lîngă ei se scursese mai mult de un miliard de ani.

Avuseseră nevoie de multe ore pînă să răzbească afară din Grota Viermilor Albi. Dealtfel, nici acum nu puteau fi siguri că unii din monștrii aceia lăptoși nu-i urmăreau încă. Energia armelor era pe terminate. Înaintea lor, săgeata de lumină plutitoare, călăuză misterioasă prin labirinturile Muntelui de Cleștar, continua să le facă semn. Nu aveau de ales; trebuiau să o urmeze deși, așa cum se întîmplase de atîtea ori, îi putea conduce către primejdii și mai înspăimîntătoare.

Alvin privi îndărăt, căutîndu-și din priviri tovarășii. Alystra îl urma cea mai îndeaproape, purtînd sfera de lumină rece, însă veșnic arzătoare, ce le dezvăluise de la începutul aventurii lor atîtea orori, dar și minunăţii. Razele albicioase se revărsau pe coridorul îngust, reflectate de pereţii scînteietori; cît timp sfera avea energie, drumul și mai ales orice pericol rămîneau vizibile. Dar, Alvin știa prea bine, în grotele acelea primejdiile mai mari nu erau cîtuși de puţin cele vizibile.

În spatele Alystrei, împovăraţi de greutatea proiectoarelor, veneau Narrillian și Floramus. Pentru o clipă, Alvin se întrebă de ce proiectoarele erau atît de grele, căci ar fi fost așa de simplu să fie înzestrate cu neutralizatori gravitaţionali, întotdeauna își punea asemenea întrebări, chiar și în mijlocul celor mai extraordinare aventuri. Cînd astfel de gînduri îi fulgerau prin minte, i se părea că structura realităţii tremura un scurt moment, și că în spatele lumii simţurilor se întrezărea imaginea unul alt univers, cu totul diferit…

Coridorul se termina printr-un perete orb. Oare săgeata îi trădase din nou? Nu, roca începu să se năruie. Prin perete apăru o lance rotitoare de metal, care crescu rapid, transformîndu-se într-o foreză gigantică. Alvin și prietenii săi se retraseră, așteptînd ca mașinăria să pătrundă în grotă. Cu un scrîșnet asurzitor — ce cu siguranţă răsunase în toate tainiţele Muntelui, deșteptîndu-i progeniturile de coșmar! — scos de frecarea metalului pe piatră, foreza străpunse peretele și se opri lîngă ei. O ușă masivă se deschise și Callistron îi zori să intre în aparat. (De ce tocmai Callistron? Ce caută el aici? se întrebă Alvin.) Peste o clipă se aflau în siguranţă, iar vehiculul ţîșnea înainte prin adîncurile Pămîntului.

Aventura se terminase. În curînd, așa cum se întîmpla întotdeauna, aveau să fie iarăși acasă, lăsînd în urmă minunile, spaimele și ambiţiile, obosiţi și plini de mulţumire.

Din înclinarea podelei, Alvin își dădu seama că foreza cobora. Callistron știa probabil ce trebuia făcut; acela era drumul spre casă. Totuși îi părea rău…

— Callistron, spuse brusc, de ce nu urcăm? Nimeni nu știe cum arată în fapt Muntele de Cleștar. Ar fi minunat dacă am putea ieși undeva, pe o coastă, de unde să privim cerul și ţinutul din jur. Am stat destul sub pămînt.

Rostind cuvintele, realiză cumva că nu procesase bine. Alystra ţipă înăbușit, interiorul forezei tremură precum o imagine văzută prin pînza apei, iar dincolo de pereţii metalici din jur, Alvin întrezări din nou celălalt univers. Cele două lumi păreau a se afla în contradicţie; predomina întîi una, apoi cealaltă, și pe neașteptate dispărură amîndouă. Se simţi o senzaţie de sfîșîiere; visul luă sfîrșit. Tînărul se trezi înapoi în Diaspar, în odaia familiară, plutind la o jumătate de metru deasupra dușumelei, susţinut de cîmpul gravitaţional.

Redevenise el însuși. Aceasta era realitatea — și știa cu exactitate ce urma să se întîmple în continuare.

Alystra apăru prima. Mai degrabă neliniștită decît iritată, deoarece dintre toţi, ea îl iubea.

— Oh, Alvin! se plînse privindu-i de pe peretele unde părea să se fi materializat. O aventură așa de frumoasă! De ce a trebuit s-o strici?

— Îmi pare rău. N-am vrut… Pur și simplu am crezut c-ar fi o idee bună…

Fu întrerupt de sosirea simultană a lui Callistron și Floramus.

— Ascultă, Alvin, început cel dintîi. Este a treia oară că întrerupi o saga. Ieri ai stricat totul, dorind să ieși din Valea Curcubeelor. Cu o zi înainte s-a întîmplat la fel, cînd ai încercat să ajungi înapoi la Origine, pe pista temporală pe care tocmai o exploram. Dacă nu respecţi regulile, n-ai decît să călătorești singur!

Dispăru furios, luîndu-i și pe Floramus cu el. Narrillian nu se arăta niciodată; probabil era prea scîrbit de întreaga istorie. Rămăsese doar imaginea Alystrei, cu o privire întristată.

Alvin înclina cîmpul gravitaţional, se sculă în picioare și păși către masa pe care o materializase. Pe ea apăruse o tavă cu fructe exotice. Nu ceea ce intenţionase, dar în confuzia lui gîndurile i-o luaseră razna. Nedorind să se trădeze, apucă fructul cu aspectul ce! mai inofensiv și-l gustă cu prudenţă.