Arthur Clarke - Orașul și stelele

Nu din cauză că Alvin ar fi fost crud, ori lipsit de consideraţie, în dragoste, ca și în orice alt domeniu, Alvin părea că este în căutarea unui ideal pe care nu-l găsea în Diaspar.

Dar aceste lucruri nu-l îngrijorau pe Jeserac. Era de așteptat ca un Unic să se comporte altfel decît ceilalţi, și cu timpul, Alvin ar fi urmat să se conformeze tiparului general de locuitor al Orașului. Nici un individ, oricît de excentric sau de sclipitor, nu putea afecta enorma inerţie a unei societăţi rămasă practic neschimbată de peste un miliard de ani. Jeserac nu se număra printre adepţii fanatici ai stabilităţii însă, pur și simplu nu era în stare să-și imagineze altceva. Lui Alvin îi spusese:

— Problema care te frămîntă este foarte veche. Te-ar surprinde cîţi inși iau lumea de-a gata și nu își pun niciodată întrebări. Adevărat, odată rasa umană ocupa un spaţiu infinit mai mare decît acest oraș. Ai văzut cîte ceva din felul în care arăta Pămîntul înainte de extinderea pustiurilor și a dispariţiei oceanelor. Înregistrările pe care le urmărești cu atîta plăcere sînt cele mai vechi din posesia noastră; sînt singurele care prezintă Pămîntul așa cum a fost înainte de Invadatori. Presupun că nu le-au văzut mulţi; spaţiile deschise, nemărginite, nu pot fi suportate de către noi.

Și desigur, chiar Pămîntul era doar un grăunte de nisip în Imperiul Galactic. Hăurile dintre stele ne par un coșmar pe care nimeni întreg la minte nu va încerca să și-l imagineze. Strămoșii noștri le-au traversat în zorii istoriei, cînd au pornit să întemeieze Imperiul. Le-au străbătut iarăși, pentru ultima dată, atunci cînd Invadatorii i-au alungat înapoi pe Pămînt.

Legenda spune — și nu-i decît o legendă — că oamenii au încheiat un pact cu Invadatorii. Aceștia puteau lua în stăpînire Universul, dacă ţineau atît de mult, iar noi urmam să ne mulţumim cu planeta noastră și cu nemurirea.

Am respectat pactul și am uitat visele deșarte ale copilăriei civilizaţiei, tot așa cum le vei uita și tu, Alvin. Cei care au construit orașul și au gîndit această societate erau stăpîni nu numai ai spiritului, ci și ai materiei. În interiorul acestor ziduri, ei au pus tot ceea ce poate fi de trebuinţă vreodată rasei umane — și s-au asigurat că noi nu vom mai ieși niciodată de aici.

Ah, barierele fizice sînt cele mai puţin importante. Poate că există căi de ieșire din oraș, dar nu cred că vei ajunge prea departe «afară», chiar dacă le găsești. Iar dacă o să reușești în încercarea ta, la ce bun? Trupul nu-ţi va rezista mult în deșert, acolo unde orașul nu te mai hrănește sau apără.

— Dacă există măcar o cale de ieșire din oraș, rosti încet Alvin, atunci ce mă poate opri să plec?

— Asta-i o întrebare prostească! Cred că știi deja răspunsul.

Jeserac avea dreptate, dar nu în modul în care bănuia el.

Alvin știa — ori mai degrabă ghicise. Prietenii îi oferiseră răspunsul, atît în viaţa reală cît șl în aventurile visate împreună. Ei nu vor părăsi niciodată Diasparul. Jeserac nu cunoștea însă că acea constrîngere ce le stăpînea lor vieţile nu avea nici o putere asupra lui Alvin. Tînărul nu știa dacă unicitatea i se datora unui accident, sau unui plan străvechi, dar în mod limpede lipsa constrîngerii mentale constituia unul din rezultate. Se întreba cîte altele mai avea de descoperit.

În Diaspar nimeni nu se grăbea niciodată și nici Alvin nu încălca adesea această regulă tacit respectată. Analiză problema cu atenţie vreme de cîteva săptămîni, și petrecu mult timp scotocind cele mai vechi documente din istoria orașului. Zăcea ore în șir, susţinut de braţele nevăzute ale cîmpului antigravitaţional, în timp ce proiectorul hipnon îi deschidea mintea spre trecut. Cînd înregistrarea lua sfîrșit, aparatul dispărea — dar Alvin continua să privească în gol, pînă revenea de departe să reîntîlnească realitatea. Vedea într-una nesfîrșiţii kilometri de apă albastră, mai întinsă decît însuși uscatul, rostogolindu-și valurile pe ţărmuri aurii, în urechi îi răsuna vuietul talazurilor amuţite de un miliard de ani, își reamintea încontinuu pădurile, și cîmpiile, și animalele ciudate care împărţiseră cîndva cu Omul lumea.

Existau puţine înregistrări atît de vechi; în general se accepta, deși nu se cunoștea motivul cu precizie, că toate mărturiile din epocile revolute se pierduseră cîndva, între sosirea Invadatorilor și construirea Diasparului. Atît de completă fusese dispariţia lor, încît ipoteza unui simplu accident era puţin credibilă. Omenirea își pierduse trecutul, cu excepţia cîtorva cronici, probabil pe de-a-ntregul imaginare, înainte de Diaspar fusese, simplu, Epoca Zorilor. În acea perioadă se contopeau primii oameni care îmblînziseră focul, dar și cei care eliberaseră energia atomică, cei capabili să cioplească o canoe din bușteni, dar și cei dintîi ce ajunseseră la stele. Dincolo de acest pustiu temporal, cu toţii se numeau contemporani.

Alvin intenţionase să parcurgă drumul singur, dar în Diaspar a fi singur nu era întotdeauna un lucru ușor. Abia își părăsise locuinţa cînd o întîlni pe Alystra, iar ea nici nu încercă să-l facă să creadă că prezenţa i se datora întîmplării.

Tînărul nu realizase niciodată că Alystra era frumoasă, întrucît nu văzuse urîţenie omenească. Atunci cînd e universală, frumuseţea își pierde puterea de a înfiora inimile, și doar absenţa ei mai poate produce o reacţie emoţională.

Pentru o clipă, Alvin fu nemulţumit de întîlnire, în pofida amintirilor încărcate de pasiune. Era prea tînăr și încrezător în sine ca să simtă nevoia unei relaţii de durată, deși mai tîrziu s-ar fi putut să constate că înfiriparea unei astfel de relaţii nu mai e la fel de ușoară. Chiar în clipele cele mai intime, bariera unicităţii îl separa de iubirile sale. Cu toate că trupul îi era perfect dezvoltat, sentimental era încă un copil și avea să rămînă astfel cîteva decenii, în vreme ce, unul cîte unul, prietenii săi aveau să-și recheme amintirile vieţilor trecute, lăsîndu-l pe el în urmă. Mai văzuse întîmplîndu-se acest lucru și devenise precaut în a se dărui fără rezerve oricui. Pînă și Alystra, acum atît de naivă și de nepricepută, urma să devină în curînd un complex de aduceri aminte și de aptitudini, dincolo de ce și-ar fi putut el închipui.

Ușoara nemulţumire i se risipi însă aproape imediat. Nu exista nici un motiv ca Alystra să nu-l însoţească, dacă ar fi dorit-o. El nu era egoist și nu intenţiona să păstreze numai pentru sine noua experienţă, aidoma unui avar. Ba chiar ar fi avut multe de învăţat urmărind reacţiile fetei.

În mod cu totul neobișnuit, ea nu-i puse nici o întrebare în vreme ce se îndepărtau de centrul aglomerat al orașului, folosind calea expres. Împreună, se îndreptară către secţiunea centrală de viteză maximă, fără a se opri să privească miracolul de sub picioarele lor. Un inginer din alte vremuri ar fi înnebunit încet-încet, încercînd să priceapă cum era fixată pe margini o șosea aparent solidă, în timp ce spre centru se deplasa cu o viteză tot mai mare. Dar pentru Alvin și Alystra, materiale cu proprietăţile solidelor într-o direcţie și cu cele ale lichidelor în alta erau absolut normale.

În jurul lor, clădirile se înălţau tot mai sus, de parca orașul își întărea bastioanele împotriva lumii exterioare. Cît de ciudat ar fi, se gîndi Alvin, daca pereţii aceștia uriași ar deveni transparenţi ca sticla, permiţîndu-ţi să privești viaţa dinapoia lor. Răspîndiţi pe întreg spaţiul din jur trăiau prieteni sau cunoscuţi, prieteni pe care urma să-i cunoască într-o bună zi, străini pe care n-avea să-i întîlnească niciodată — însă aceștia probabil în număr foarte mic. Cei mai mulţi posedau locuinţe personale, fără să fie singuri. Era suficient să-și exprime dorinţa și puteau ajunge, nu fizic, desigur, în prezenţa oricărei persoane dorite. Nu se plictiseau deoarece aveau acces la tot ceea ce se realizase pe tărîmurile imaginaţiei sau ale realităţii, începînd cu zilele întemeierii orașului. Pentru indivizi cu minţile astfel alcătuite, existenţa satisfăcea pe deplin. Faptul că în același timp ca se dovedea absolut inutilă, nu părea să-i afecteze, lucru pe care Alvin nu-l înţelegea.