Arthur Clarke - Orașul și stelele

Multe din astea le cunoști deja. Astfel, strămoșii noștri ne-au oferit o nemurire virtuală, evitînd totuși problemele ridicate de anularea morţii. O mie de ani într-un corp e îndeajuns pentru oricine. La sfîrșitul perioadei mintea este îmbîcsită de amintiri și tînjește după odihnă… ori după un nou început.

Peste puţin, Alvin, mă voi pregăti să părăsesc această viaţă. Îmi voi rememora amintirile, anulîndu-le pe cele pe care nu doresc să le păstrez. Apoi voi intra în Palatul Creaţiei, însă printr-o ușă pe care tu n-ai văzut-o niciodată. Corpul meu bătrîn va înceta să mai existe, tot așa și conștiinţa. Din Jeserac va rămîne numai o galaxie de electroni îngheţaţi în inima unui cristal.

Voi dormi, fără de vise. După care într-o bună zi, poate peste o sută de mii de ani, mă voi deștepta într-o eră nouă și-i voi întîlni pe cei aleși să-mi fie părinţi. Ei se vor îngriji de mine, așa cum Eriston și Etania s-au ocupat de tine, deoarece la început nu voi ști nimic despre Diaspar, nu-mi voi aminti nimic din vechea existenţă. Amintirile vor reveni treptat și pe ele mă voi bizui în momentul în care voi înainta în noul ciclu existenţial.

Așa arată tiparul vieţilor noastre, Alvin. Cu toţii am mai fost aici de multe, multe ori, deși intervalele de non-existenţă variază după reguli aparent aleatoare, iar populaţia nu se repetă niciodată într-o structură dată. Noul Jeserac va avea alţi prieteni, interese noi și diferite; totuși vechiul Jeserac — atît din el cît voi dori să păstrez — va continua să existe.

Și asta nu e totul. În orice clipă pe străzile orașului trăiesc și umblă doar o sutime din cetăţenii Diasparului. Majoritatea se găsesc în Băncile Memoriei, așteptînd un semnal care să-i recheme pe scenă. Ne bucurăm de continuitate, dar și de transformare, de nemurire, dar nu și de stagnare.

Îmi dau seama ce întrebare îţi pui. Vrei să știi cînd îţi vei aminti vieţile anterioare, așa cum fac deja prietenii tăi.

Asemenea amintiri nu există, deoarece tu ești unic. Am încercat să-ţi ascundem adevărul cît mai multă vreme, ca nici o umbră să nu-ţi tulbure copilăria — deși, cred că ai ghicit cîte ceva. Noi înșine nu am bănuit nimic pînă în urmă cu cinci ani, dar în prezent nu mai este nici o îndoială.

Tu, Alvin, reprezinţi un fenomen repetat în Diaspar doar de cîteva ori de la întemeiere. Poate că, în toată această perioadă ai zăcut dormind în Băncile Memoriei, sau poate că ai fost creat doar cu numai douăzeci de ani în urmă printr-o permutare întîmplătoare. Poate că ai fost prevăzut încă de la început de către făuritorii orașului, ori poate că ești un accident al vremurilor noastre.

Nu știm. Tot ceea ce știm este atît: tu, Alvin, ești singurul din întreaga specie umană care nu a mai trăit vreodată. Concret, ești primul copil născut pe Pămînt în ultimele zece milioane de ani.

După ce Jeserac și părinţii lui dispărură, Alvin rămase mult vreme nemișcat, străduindu-se să-și golească mintea de orice gînd. Izolă total odaia în jurul lui, ca nimeni să nu-i întrerupă transa.

Nu dormea; somnul reprezenta pentru el o stare necunoscută, căci somnul aparţinea unei lumi cu nopţi și zile, iar în Diaspar nu exista noapte. Transa se asemăna cel mai mult cu acea stare uitată și, cu toate că nu era esenţială pentru el, știa că avea să-l ajute să-și relaxeze mintea.

Aflase puţine noutăţi. De mult bănuia cele relatate de Jeserac, însă una e să bănuiești, și cu totul altceva să ţi se confirme dincolo de orice posibilitate de respingere.

Urmau să-i afecteze aceste adevăruri viaţa, și dacă da, în ce mod? N-avea cum să fie sigur, iar incertitudinea reprezenta o senzaţie inedită pentru el. Poale că n-avea să fie nici o diferenţă; dacă nu se va adapta complet Diasparului în această viaţă, o va face în următoarea… ori în alta.

Numai că formulînd acest gînd, mintea lui Alvin îl analiză și îl respinse. Diasparul era poate suficient pentru alţii, dar nu și pentru el. Nu se îndoia că ar ar fi putut trăi o mie de vieţi fără a-i epuiza minunile, experienţele pe care era capabil să ie ofere. Putea face asemenea lucruri… dar cu ele singure nu avea să fie mulţumit niciodată.

Rămînea de găsit răspuns la o singură problemă: ce era de făcut?

Întrebarea îl smulse din reverie. De ce să stea acolo, într-o asemenea stare de tulburare, cînd în oraș se găsea un loc unde își putea afla o oarecare liniște sufletească?

Pîlpîind, o porţiune din perete dispăru. Tînărul păși în coridor, iar moleculele polarizate îi mîngîiară chipul precum adierea unei brize. Existau mai multe moduri de transport, dar Alvin preferă să meargă pe jos. Camera lui se situa în apropierea nivelului principal al Orașului. Un culoar scurt îl conduse pe o rampă spiralată, coborînd în stradă. Ignoră calea mobilă și rămase pe trotuarul îngust — o veritabilă extravaganţă, întrucît trebuia să parcurgă cîţiva kilometri buni. Însă Alvin aprecia efortul fizic, îi anestezia creierul. În plus, erau atîtea de văzut, încît era păcat să gonești pe lîngă cele mai recente minuni ale Diasparului, cu o eternitate înainte de trăit.

Obiceiul artiștilor din oraș — și în Diaspar toţi erau artiști, într-un moment sau altul — le cerea să-și etaleze lucrările de-a lungul căilor mobile, astfel încît trecătorii să le poată admira. În acest fel, în numai cîteva zile, întreaga populaţie examina creaţiile merituoase, exprimîndu-și deschis părerile. Verdictul, înregistrat automat de către selectorii de opinie, pe care nimeni nu izbutise vreodată să-i înșele sau corupe — și fuseseră nu puţine încercări — hotăra soarta lucrării. Dacă voturile favorabile erau în număr suficient de mare, matricea ei intra în memoria orașului, astfel ca oricine și oricînd să poată obţine o reproducere absolut identică a operei de artă.

Piesele mai puţin apreciate aveau soarta tuturor lucrărilor fără aprobare publică. Erau fie dizolvate în elementele de bază, fie sfîrșeau în locuinţele prietenilor artiștilor.

În drumul său, Alvin zări un singur objet d'art care să-l atragă, creat din lumină pură, aducînd vag cu o floare îmbobocită. Crescînd lent dintr-un minuscul miez de culoare, se dezvolta în spirale complexe, franjurate, apoi se prăbușea brusc și își reîncepea ciclul. Dar nu exact în același mod, întrucît nu existau două reluări perfect identice. Alvin privi mai multe astfel de cicluri, sesizînd de fiecare dată diferenţe subtile și nedefinite, deși modelul de bază rămînea neschimbat.

Știa de ce îi plăcea tocmai acea sculptura intangibilă. Ritmul ei de expansiune îi oferea o impresie de spaţialitate, de evadare chiar. Probabil din același motiv, nu avea să atragă pe mulţi din concitadinii săi. Își însemnă numele artistului și hotărî să-l caute cu prima ocazie.

Toate drumurile, atît cele mobile cît și celelalte, se sfîrșeau în parcul ce alcătuia inima verde a orașului. Aici, într-un spaţiu circular cu diametrul de peste cinci kilometri, se afla amintirea a ceea ce fusese Pămîntul în zilele dinainte ca pustiul să înghită totul, cu excepţia Diasparului. Mai întîi apărea o bandă lată de iarbă, după aceea arbuștii scunzi, crescînd tot mai groși pe măsură ce înaintai sub umbra lor. În același timp, terenul cobora într-o pantă lină, astfel că, în cele din urmă, atunci cînd ieșeai din păduricea îngustă, priveliștea orașului dispărea, ascunsă de paravanul copacilor.

Apa curgătoare din faţa lui Alvin se numea, simplu, Rîul. Nu avea și nici nu-i trebuia un alt nume. Din loc în loc îl traversau poduri înguste. Curgea în jurul parcului într-un cerc complet, închis, întrerupt de bazine ocazionale. Faptul că un rîu atît de iute revenea la propriul izvor, după un parcurs de mai puţin de zece kilometri, nu-l frapase niciodată pe Alvin, deși reprezenta ceva neobișnuit. Nu s-ar fi gîndit deloc la acest subiect, nici dacă Rîul ar fi curs în susul pantei. În Diaspar existau lucruri cu mult mai stranii.