Arthur Clarke: Orașul și stelele

Vreo duzină de tineri înotau într-un bazin și Alvin se opri să-i privească. Pe cei mai mulţi îi cunoștea din vedere, dacă nu după nume, iar pentru o clipă fu ispitit să li se alăture. Taina din suflet îl opri însă, și se mulţumi cu rolul de spectator.

Din punct de vedre fizic, nu se putea spune care din tineri ieșise anul acela din Palatul Creaţiei și care trăia în Diaspar de atîta timp cît Alvin. Deși erau vizibile destule deosebiri în privinţa înălţimii și a greutăţii, ele nu se corelau cîtuși de puţin cu vîrsta. Pur și simplu, oamenii se nășteau așa și, cu toate că, în general, persoanele mai înalte erau mai vîrstnice, nu era o regulă strictă.

Mai ușor te ghidai după figură. Unii «nou-născuţi» erau mai înalţi decît Alvin, însă aveau o expresie lipsită de maturitate, plină de surpriză și uimire faţă de lumea în care se găseau, ceea ce îi trăda imediat. Era tulburător gîndul că, dormitînd neatinse în minţile lor, existau nenumărate imagini ale vieţilor trecute, pe care curînd aveau să și le amintească. Alvin îi invidia, cu toate că nu era convins că avea de ce. Prima viaţă reprezenta un dar preţios ce nu se repeta. Era minunat să privești lumea întîia oară, în prospeţimea zorilor. Cît de bine ar fi fost să existe și alţii asemeni lui, cărora să le poată împărtăși gîndurile și simţămintele!

Fizic vorbind, el era turnat în aceleași forme ca și cei din apă. Corpul omenesc nu se schimbase în miliardul de ani scurs de la întemeierea Diasparului, deoarece tiparul de. bază fusese fixat pentru vecie în Băncile de Memorie ale orașului. Se modificase însă, destul de substanţial, faţă de primitiva formă iniţială. Cele mai multe schimbări erau interne, invizibile ochiului. În lunga lui istorie, Omul se reclădise de mai multe ori în strădania de a termina cu bolile, o dată pentru totdeauna.

Dispăruseră accesoriile inutile, unghiile și dinţii. Părul creștea numai pe cap, pe trup nu mai rămăsese nici o urmă. Modificarea cea mai surprinzătoare, probabil, pentru cineva din Epoca Zorilor, ar fi constituit-o lipsa ombilicului. Inexplicabila lui absenţă i-ar fi oferit destule motive de speculaţie, iar la prima vedere ar fi fost de asemeni uluit de problema deosebirii dintre femeie și bărbat. Poate s-ar fi simţit chiar tentat să presupună că nu mai exista nici o deosebire, ceea ce ar fi însemnat o gravă eroare. În circumstanţe corespunzătoare, nu apărea nici o îndoială asupra bărbăţiei oricărui reprezentant al sexului masculin din Diaspar. Pur și simplu, aparatul său genital devenise acum mult mai compactizat cînd nu se folosea; poziţionarea internă fusese îmbunătăţită faţă de soluţia iniţială a Naturii, lipsită de eleganţă și chiar expusă riscurilor.

Și era tot adevărat că reproducerea nu mai constituia doar grija trupului, fiind o chestiune mult prea importantă pentru a fi lăsată pe seama șansei, a zarurilor numiţi cromozomi. Dar, deși procreaţia și nașterea nu mai dăinuiau nici măcar în amintire, activitatea sexuală nu fusese abandonată. Dealtfel și în timpurile străvechi, nici unu la sută din raporturile sexuale nu urmăreau neapărat reproducerea. Dispariţia motivaţiei pentru acel biet procent schimbase configuraţia societăţii umane și înţelesul unor cuvinte precum «mamă» și «tată» — însă dorinţa persistase, chiar dacă în prezent satisfacerea ei nu avea un ţel mai profund decît satisfacerea oricărei alte plăceri a simţurilor.

Alvin își părăsi contemporanii vioi și înaintă spre centrul parcului. Aici se conturau poteci abia vizibile, întretăindu-se printre tufișuri scunde și, ocazional, afundîndu-se în rîpe înguste, printre bolovani uriași acoperiţi de licheni. La un moment dat, întîlni o micuţă mașinărie poliedrică, nu mai mare decît un cap omenesc, plutind printre ramurile unui copac. Nimeni nu știa cîte tipuri de roboţi se numărau în Diaspar: aceștia se fereau de oameni, rezolvîndu-și sarcinile atît de eficient încît era neobișnuit să observi vreunul.

Treptat, terenul începu să urce; Alvin se apropia de colina situată exact în mijlocul parcului și, prin urmare, al orașului. Obstacole erau mai puţine, se zărea perfect vîrful delușorului cu clădirea simplă înălţată acolo. Cînd ajunse lîngă ea, gîfîia. Se rezemă de una din coloanele roz-trandafirii să-și tragă răsuflarea și să privească drumul străbătut.

Există anumite forme de arhitectură ce nu simt nevoia să se schimbe niciodată, deoarece au atins deja perfecţiunea. Mausoleul lui Yarlan Zey ar fi putut foarte bine să fie clădit de constructorii de temple ai primelor civilizaţii umane, deși lor le-ar fi fost imposibil să-și imagineze materialul său de bază. Acoperișul se deschidea spre cer, iar singura încăpere era pardosită cu dale mari, care doar la prima vedere semănau cu piatra naturală. Pe parcursul multor ere geologice tălpile omenești traversaseră în toate direcţiile podeaua aceea, fără să lase urme în materialul ei incredibil de rezistent.

Creatorul marelui parc —și constructorul Diasparului, se spunea — ședea cu ochii puţin plecaţi, examinînd parcă planurile întinse pe genunchii săi. Chipul său afișa o expresie ciudat evazivă, care derutase lumea timp de multe generaţii. Unii o neglijau, socotind-o o toană a artistului, alţii aveau impresia că Yarlan Zey zîmbea ironic.

Întreaga clădire era o enigmă, întrucît în arhivele orașului nu se afla absolut nici o referire cu privire la ea. Alvin nu știa prea bine ce înseamnă cuvîntul «mausoleu»; probabil Jeserac l-ar fi putut lămuri, căci acesta obișnuia să culeagă termeni arhaici, presărîndu-i în conversaţii, spre deruta interlocutorilor.

Din punctul central, Alvin își putea înălţa privirea peste paravanul de arbori pînă în oraș. Cele mai apropiate clădiri se găseau la vreo trei kilometri depărtare, alcătuind o centură scundă în jurul parcului. Înapoia lor, rînd după rînd și tot mai înalte, se ridicau turnurile și terasele din corpul principal al orașului. Se întindeau kilometru după kilometru, înălţîndu-se încet spre cer, tot mai complexe și monumentale. Diaspar fusese plănuit ca o entitate, ca o mașină impresionantă. Cu toate acestea, chiar dacă aspectul exterior copleșea prin complexitate, abia sugera minunile ascunse ale tehnologiei fără de care aceste construcţii grandioase n-ar fi fost decît niște cavouri.

Tînărul privi spre limitele lumii sale. La douăzeci-treizeci de kilometri depărtare, cu detaliile pierzîndu-se în distanţă, se aflau zidurile orașului, pe care acoperișul cerului lăsa impresia că se reazămă. Dincolo de ele nu mai exista nimic… doar pustietatea sfâșietoare a deșertului, unde un om înnebunea atît de repede.

Atunci, de ce oare pustiul de afară îl atrăgea ca pe nimeni altul dintre cei pe care-i cunoștea? Alvin nu știa. Se uita la turnurile colorate, la meterezele cuprinzând ceea ce constituia în prezent întreaga proprietate a omenirii, căutînd parcă un răspuns.

Nu-l descoperi. Dar în clipa aceea, cu inima tînjind după inaccesibil, luă o hotărîre.

Știa ce va face în decursul acelei vieţi.

Jeserac nu i-a fost de mare ajutor, dar nici nu s-a arătat indiferent, așa cum se așteptase Alvin. Îi mai fuseseră puse astfel de întrebări în lunga-i carieră de tutore și nu credea că cineva, fie el chiar unic precum Alvin, l-ar fi putut surprinde ridicînd probleme insolvabile.

Era adevărat că tînărul începuse să prezinte anumite extravaganţe în comportament, care ar fi îndreptăţit, în cele din urmă, o corecţie. Nu se implica pe deplin, cum era normal, în extrem de complicata viaţă socială a orașului, ori în lumile imaginare ale prietenilor săi. Nu arăta un interes deosebit nici faţă de domeniile mai elevate ale gîndirii, cu toate că la vîrsta lui, nu surprindea. Mult mai curioasă părea dezordinea vieţii sale amoroase; o legătură relativ stabilă nu era de așteptat din partea lui cel puţin vreme de încă un secol, dar efemeritatea legăturilor sale devenise totuși celebră. Pe de altă parte, atît cît durau, se dovedeau extrem de intense. Alvin lăsa impresia că nu e capabil să rezolve simultan mai multe probleme. Da, existau ocazii cînd se alătura cu tot sufletul jocurilor erotice ale tovarășilor săi, cînd dispărea cu o parteneră timp de cîteva zile. În schimb, după ce starea respectivă trecea, urmau perioade lungi în care manifesta un dezinteres total faţă de ce ar fi trebuit să reprezinte o ocupaţie majoră la vîrsta lui. Probabil că nu era bine pentru el, și cu siguranţă nici pentru iubitele-i abandonate, care rătăceau deznădăjduite prin oraș, avînd nevoie de un timp lung să-și găsească consolarea. Jeserac observase că Alystra ajunsese în prezent într-o astfel de perioadă.