Arthur Clarke - Orașul și stelele

Pe măsură ce se îndepărtau de centrul orașului, Alvin și Alystra întîlniră tot mai puţini oameni, iar cînd se opriră lîngă o platformă lungă din marmură viu colorată, în jurul lor nu se mai zărea nimeni. Trecură peste vîrtejul îngheţat de materie, acolo unde substanţa căilor mobile revenea la origine, și ajunseră în faţa unui perete unde se deschideau tunele puternic luminate. Fără să ezite, Alvin alese unul și păși înăuntru, Alystra urmîndu-l îndeaproape. Cîmpul peristaltic îi învălui imediat și-i propulsă înainte, așezaţi confortabil și admirînd împrejurimile.

Nu li se mai părea că se găsesc într-un coridor subteran. Arta care utilizase drept fundal întregul Diaspar era prezentă din plin și aici; deasupra lor, cerurile păreau deschise adierilor paradisului. De jur împrejur, turnuri sclipeau sub razele soarelui. Nu era orașul știut de Alvin, ci Diasparul unei alte epoci, mult mai vechi. Deși majoritatea marilor clădiri le erau familiare, existau diferenţe subtile ce le sporeau interesul. Lui Alvin i-ar fi plăcut să zăbovească, dar nu descoperise niciodată modalitatea de a încetini drumul prin tunel.

Foarte repede ajunseră într-o sală ovală, cu ferestre de jur împrejur. Prin ele se întrezăreau imagini ademenitoare ale unor spaţii vaste, sclipind de flori multicolore. În Diaspar continuau să se afle grădini, însă cele de faţă nu existaseră decît în mintea artistului care le crease. Cu siguranţă, în prezent nu se mai vedeau asemenea flori nicăieri în Diaspar.

Alystra fu fermecată de frumuseţea lor, convinsă că doar pentru ele o adusese Alvin acolo. Tînărul o privi o vreme alergînd fericită de la o fereastră la alta, bucurîndu-se de fiecare nouă descoperire. În clădirile pe jumătate părăsite, situate la periferia Diasparului, se găseau sute de astfel de locuri, menţinute în perfectă stare de energii ascunse. Într-o bună zi, era posibil ca viaţa să curgă iarăși prin tulpinile florilor, dar pînă atunci, străvechea grădină rămînea o taină cunoscută numai lor.

— Mai avem de mers, rosti în cele din urmă Alvin. Acesta e doar începutul.

Păși printr-o fereastră și iluzia se spulberă. Înapoia geamurilor, nu se afla o grădină, ci un coridor circular, ascendent. O vedea pe Alystra la cîţiva metri depărtare, însă știa că ea nu-l putea zări. Totuși, fata nu ezită și peste o clipă i se alătură pe coridor.

Sub tălpile lor, podeaua începu să înainteze lent, parcă doritoare să-i conducă către ţintă. Din inerţie mai făcură cîţiva pași, apoi viteza deveni atît de mare încît fu inutil să-și irosească forţele.

Coridorul urca; după treizeci de metri coti la nouăzeci de grade, deși numai logica îi determină să creadă asta. Pentru simţuri, se deplasau în lungul unui coridor perfect drept. Faptul că, în realitate se mișcau în susul unui puţ vertical, la o înălţime de o mie de metri, nu-i tulbura cîtuși de puţin, deoarece nu puteau concepe o defecţiune la nivelul cîmpului polarizator.

Brusc, tunelul reîncepu să «coboare», pînă descrise din nou un unghi drept. Mișcarea podelei se încetini imperceptibil, apoi se opri la capătul unei săli lungi, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, și Alvin știu că i-ar fi fost imposibil s-o grăbească pe Alystra. Nu era vorba doar de acele cîteva caracteristici feminine rămase neschimbate de pe vremea Evei, dar nimeni n-ar fi rezistat fascinaţiei locului. Din cîte cunoștea Alvin, în întreg Diasparul nu se mai afla ceva asemănător. Dintr-un capriciu al artistului, numai cîteva oglinzi reflectau scena așa cum era în realitate — și chiar acelea, Alvin era convins, își schimbau permanent poziţia. Desigur, și restul reflectau ceva, însă era tulburător să treci printre peisaje fantastice, în continuă modificare.

Uneori, în lumea de oglinzi se iveau oameni și, nu o singură dată, Alvin recunoscuse unele chipuri. Înţelesese prea bine că nu erau persoane pe care le cunoscuse personal. Prin intermediul necunoscutului artist, el privise în trecut, zărind încarnările anterioare ale celor ce umblau astăzi prin oraș. Se întristă, amintindu-și de propria lui unicitate, gîndind că, indiferent cît de mult ar fi așteptat în faţa scenelor schimbătoare, niciodată nu avea să întîlnească un ecou al propriei persoane.

— Știi unde ne găsim? o întrebă pe Alystra, după ce trecură de oglinzi.

Fata clătină din cap.

— Cred că pe la marginea orașului. Am mers destul de mult, dar nu sînt sigură cît anume.

— Ne găsim în Turnul lui Loranne, spuse Alvin. Este unul dintre cele mai înalte puncte din Diaspar. Vino să-ţi arat.

O prinse de mîna și o scoase din sală. Ieșirile nu erau vizibile, însă în anumite puncte desenele pardoselii indicau prezenţa unor coridoare laterale. Apropiindu-te de oglinzi în locurile respective, reflexiile păreau să se contopească într-o cascadă de lumină și traversai pragul unui alt coridor. Alystra pierduse șirul ocolurilor făcute; în cele din urmă ieșiră într-un tunel lung, perfect rectiliniu, unde sufla un curent rece de aer. Tunelul se întindea orizontal pe sute de metri în ambele direcţii, iar capetele îndepărtate se întrezăreau ca niște cerculeţe luminoase.

— Nu-mi place aici, se plînse Alystra. E frig.

Probabil nu simţise niciodată pînă atunci frigul, iar Alvin se simţi oarecum vinovat. Trebuia să-i fi spus să-și ia o mantie, una cît mai bună, deoarece în Diaspar veșmintele erau pur ornamentale și de-a dreptul inutile ca protecţie.

Pentru că era exclusiv vina lui, își scoase propria capă și i-o întinse fără un cuvînt. Gestul nu conţinea nici o urmă de curtoazie. Egalitatea sexelor se realizase cu adevărat de prea multă vreme ca asemenea galanterii să mai supravieţuiască. Dacă situaţia ar fi fost inversă, Alystra i-ar fi oferit haina ei, iar el ar fi acceptat-o cu aceeași ușurinţă.

Mersul cu vîntul în spate nu era de fapt neplăcut. Curînd ajunseră la capătul tunelului. Un perete de stîncă decupat în unghiuri larg deschise le oprea înaintarea; la urma urmei, se găseau pe marginea unei prăpăstii. Uriașa conductă de ventilaţie se deschidea în zidul vertical al turnului, iar pînă jos erau cel puţin trei sute de metri. Se aflau sus pe meterezele orașului. Diasparul se întindea la picioarele lor, așa cum puţini îl văzuseră vreodată.

Panorama reprezenta reversul celei contemplate de Alvin în centrul parcului. Privea în jos, către valurile concentrice de piatră și metal ce coborau în terase late de aproape doi kilometri spre inima orașului. Departe, parţial ascunse îndărătul turnurilor, distingea pajiștile, copacii și rîul circular. Iar mai departe, bastioanele Diasparului se ridicau iarăși către cer.

Lîngă ei, Alystra privea încîntată, dar fără uimire. Văzuse orașul de nenumărate ori pînă atunci, din alte puncte, aproape la fel de bine situate și în condiţii mult mai confortabile.

— Aceasta este lumea noastră… și atît, rosti Alvin. Acum vreau să-ţi arăt altceva.

Se întoarse cu spatele spre zidul perforat și porni către îndepărtatul cerc de lumină de la celălalt capăt al tunelului. Simţea tăișul vîntului pe trupul său înveșmîntat sumar, totuși asta nu-l jena cîtuși de puţin.

Nu înaintase prea mult, cînd își dădu seama că Alystra nu-i urma. Fata rămăsese privind, cu mantia lipită de trup din cauza curentului, cu o mînă pe jumătate ridicată spre gură. Alvin îi zări buzele mișcîndu-i-se, însă cuvintele nu ajungeau pînă la el. La început o privi surprins, apoi cu o nemulţumire nu lipsită de milă. Spusele lui Jeserac erau adevărate. Fata nu-l putea însoţi. Înţelesese ce era îndepărtatul cerc luminos pe unde vîntul sufla veșnic în Diaspar. În spatele Alystrei se afla lumea cunoscută, plină de minuni însă lipsită de surprize, plutind precum o bulă scînteietoare, perfect etanșă, pe fluviul timpului. Înaintea ei, la distanţă de numai cîţiva pași, se întindea pustiul sălbatic, lumea deșertului, lumea Invadatorilor.