Arthur Clarke - Orașul și stelele

După multe minute, vocea lipsită de ecou a Computerului Central se auzi din nou:

— Am stabilit un contact parţial. Cunosc natura blocajului și cred că știu de ce a fost impus. Există însă o singură modalitate de a-l înlătura. Robotul va vorbi numai cînd Cei Mari se vor întoarce pe Pămînt.

— Dar e-un nonsens! protestă Alvin. Și celălalt discipol al Stăpînului credea în ei, încercînd să ne explice ce sînt. În cea mai mare parte, explicaţia a fost iraţională și ilogică. Cei Mari n-au existat și nici nu vor exista vreodată.

Se părea că impasul era de netrecut, iar Alvin se simţi cuprins de dezamăgire, amară, disperată. Calea spre cunoaștere îi era blocată de dorinţa unui nebun, mort de un miliard de ani.

— Probabil ai dreptate afirmînd că Cei Mari nu au existat, ceea ce nu înseamnă totuși că ei nu pot exista de acum încolo.

Urmă o altă tăcere lungă, în care Alvin se strădui să înţeleagă răspunsul Computerului. Cele două inteligenţe artificiale intrară din nou în contact. Și apoi, fără nici un avertisment, Alvin se trezi în Shalmirane.

Decorul se prezenta cum îl văzuse ultima dată. Uriașul crater de abanos absorbea lumina soarelui fără să reflecte nimic. Alvin ședea între ruinele fortăreţei, privind lacul ale cărei ape nemișcate îl determinară să considere că polipul gigant devenise un nor dispersat de microorganisme, și nu o creatură superior organizată.

Robotul se afla lîngă el, dar nu și Hilvar. Nu avu timp să se întrebe ce semnifica aceasta, sau să se îngrijoreze de absenţa prietenului său, întrucît aproape imediat se petrecu ceva atît de fantastic încît orice altă preocupare îi dispăru din minte.

Cerul începu să crape. O linie subţire de întuneric se întinse de la orizont pînă la zenit, lăţindu-se încet de parcă noaptea și haosul ar fi spart Universul, scurgîndu-se peste ei. Implacabil, întunericul se întindea. Acoperise deja un sfert din boltă. Cu toate cunoștinţele sale solide de astronomie, Alvin nu-și înfrînse impresia copleșitoare că lumea i se afla sub o gigantică cupolă albastră… și că ceva spărgea din exterior cupola.

Apoi fragmentul de noapte încetă să mai crească. Puterile ce-l creaseră priveau în jos, spre Universul-jucărie descoperit, întrebîndu-se poate dacă merita atenţia lor. Alvin nu se simţea nici alarmat, nici înfricoșat de examinarea aceea cosmică. Știa că se află înaintea unor forţe care puteau trezi în oameni veneraţia, dar niciodată teamă.

Hotărîră: aveau să-și irosească cîteva fragmente de Eternitate pentru Pămînt și locuitorii lui. Și sosiră prin fereastra deschisă în ceruri. Plutiră spre Pămînt aidoma scînteilor unei forje celeste. Tot mai multe, îndesindu-se treptat, pînă ce o cascadă de foc se revărsă din văzduh împroșcînd pe sol bălţi de lumină lichidă. Alvin nu mai avu nevoie de cuvintele aducînd cu o binecuvîntare: «Cei Mari au venit!»

Focul ajunse la el și nu-l arse. Se învolbura pretutindeni, umplînd craterul uriaș din Shalmirane cu o strălucire aurie. Privind înmărmurit, Alvin observă că torentul de lumină nu era uniform, ci poseda formă și structură. Începuse să se închege în configuraţii limpezi, strîngîndu-se în vîrtejuri mistuitoare ce se roteau tot mai iute în jurul axelor. Centrele li se înălţau în coloane, în interiorul cărora Alvin întrezări stranii siluete efemere. Dinspre Stîlpii totemici, sclipitori, se auzea șoapta unui cîntec infinit de îndepărtat și dulce.

«Cei Mari au venit!»

Iar de astă dată sosi răspunsul:

— Servitorii Stăpînului vă salută. Așteptam de mult venirea voastră.

În clipa aceea Alvin înţelesese că blocajele fuseseră îndepărtate. Simultan, Shalmirane și nepămîntenii ei oaspeţi dispărură, iar el se trezi în faţa Computerului Central, în străfundurile Diasparului.

Totul fusese o iluzie, cu nimic mai reală decît lumile fantastice de saga unde își petrecuse ceasurile tinereţii. Cum fusese însă creată, de unde apăruseră imaginile văzute?

— O problemă neobișnuită, explică Computerul Central. Știam că robotul trebuie să aibă în minte o concepţie vizuală asupra Celor Mari. Dacă îl convingeam că impresiile receptate prin simţuri coincid cu imaginea respectivă, restul devenea simplu.

— Dar cum ai procedat?

— În esenţă, întrebîndu-l pe robot cum arată Cei Mari și preluînd șablonul format de gîndurile sale. Șablonul era destul de incomplet; am fost nevoit să improvizez. O dată sau de două ori scena creată de mine a început să se îndepărteze considerabil de concepţia robotului, dar de fiecare dată am izbutit să-i sesizez la timp nedumerirea și să aduc modificări înainte de a-l face suspicios. Am folosit sute de circuite, pe cînd el unul singur, iar imaginile au fost comutate atît de rapid încît schimbările să nu fie percepute. Un soi de scamatorie, care a izbutit să-i satureze circuitele senzoriale și simultan să-i depășească facultăţile critice. Ce ai văzut tu era numai imaginea finală, retușată — cea care se potrivea cel mai bine revelaţiei Stăpînului. Oarecum grosolană, dar a avut succes. Robotul a fost de convins de autenticitatea ei ca să înlăture blocajele, iar în clipa aceea am executat contactul total cu mintea lui. În prezent îţi va răspunde la orice întrebare.

Alvin era încă năuc; amintirea falsului apocalips continua să-i ardă în creier. Nu pretinse că înţelege pe deplin explicaţiile Computerului. Dar asta nu avea importanţă; se reușise un miracol terapeutic, porţile se deschiseseră și-i așteptau intrarea.

Atunci își aminti avertismentul Computerului Central și întrebă îngrijorat:

— Care era reţinerea de ordin moral avută?

— Descoperisem motivul existenţei Celor Mari. Cînd vei cunoaște în detaliu povestea vieţii Stăpînului, lucru ce îţi stă în putinţă chiar acum, vei afla că el prelinsese că a realizat multe minuni. Discipolii l-au crezut, iar convingerea lor i-a întărit puterea. Bineînţeles, acele minuni au explicaţii extrem de simple. Mi se pare surprinzător că oameni altminteri inteligenţi s-au lăsat înșelaţi în asemenea măsură.

— Așadar a fost doar un escroc?

— Nu. Nu e atît de simplu. Dacă ar fi fost numai un impostor, n-ar fi avut niciodată un asemenea succes, iar cultul lui n-ar fi dăinuit atîta. A fost un om bun; multe din învăţăturile sale erau adevărate și pline de înţelepciune. În cele din urmă a crezut el însuși în propriile miracole, deși exista un martor capabil să le denunţe ca falsuri. Robotul îi cunoștea secretele, era partenerul și purtătorul lui de cuvînt. Dacă vreodată ar fi fost supus unui interogatoriu amănunţit, ar fi putut distruge fundaţiile puterii Stăpînului. De ceea i-a poruncit să nu-și dezvăluie nimănui cunoștinţele, pînă în ultima zi a Universului, cînd Cei Mari urmau să sosească. E greu de crezut că în același individ a coexistat un astfel de amestec de înșelătorie și de sinceritate, însă așa s-au petrecut lucrurile.

Alvin se întrebă ce simţea robotul, eliberat de străvechile restricţii. Cu siguranţă, complexitatea îi permitea să încerce un sentiment ca indignarea. Ar fi putut să fie furios pe cel care îl înrobise, dar și pe Alvin, pe Computerul Central, ce-l păcăliseră pentru a-i înlătura blocajul.

Zona de tăcere dispăru. Tainele fuseseră dezvăluite; venise în sfîrșit clipa cea atît de așteptată de Alvin. Se întoarse spre robot și puse întrebarea care îl obsedase de cînd auzise istoria Stăpînului.

Iar robotul îi răspunse.

Jeserac și custozii îl așteptau în același loc. Ajuns în vîrful rampei, înainte de a pătrunde în coridor, Alvin privi încă o dată sala. Iluzia părea mai puternică ca oricînd; la picioarele lui se întindea un oraș mort, cu clădiri albe, ciudate, un oraș decolorat de o lumină orbitoare, greu de suportat de ochii omenești. Poate că era mort, poate nu trăise niciodată, însă pulsa cu energii mult mai vaste decît cele care însufleţiseră materia organică. În vreme ce omenirea își urma destinul mai departe, acele mașini tăcute rămîneau acolo, perpetuînd gîndurile insuflate cu eoni înainte de oameni de geniu.