Arthur Clarke - Orașul și stelele

Luminile așezării apărură pe neașteptate printre arborii din faţă, dar Alvin nu mai avea nevoie de ele. Cărarea de sub picioarele sale devenise un pîrîu de foc albăstrui. Mușchiul de pe pămînt era fosforescent, iar pașii lui lăsau pete întunecate, ce dispăreau lent. Spectacolul vrăjea; tînărul se aplecă și rupse un smoc din mușchiul straniu, care străluci cîteva minute în palmele sale înainte de a se stinge.

Lîngă casă tot Hilvar îl întîmpină și îl conduse înaintea lui Seranis și a Senatorilor. Aceștia îl salutară politicoși, cu o reţinere prudentă. Dacă se întrebau unde dispăruse robotul, nu făcură nici un comentariu.

— Regret foarte mult că am fost nevoit să părăsesc ţinutul într-un mod atît de neprotocolar, începu Alvin. Poate v-ar interesa să aflaţi că mi-a fost aproape la fel de dificil să evadez din Diaspar. Făcu o pauză semnificativă, apoi reluă: Am povestit celor din orașul meu despre Lys. M-am străduit să creez o impresie favorabilă, totuși Diasparul nu dorește să întreţină nici o legătură cu voi. În ciuda spuselor mele, vrea să evite contactul cu o civilizaţie inferioară.

Observă extrem de satisfăcut reacţia Senatorilor. Pînă și amabila Seranis se înroșise ușor. Dacă ar fi reușit să aţîţe unul contra altuia Lysul și Diasparul, socotea Alvin, problema ar fi fost pe jumătate rezolvată.

Fiecare și-ar fi dorit să demonstreze superioritatea propriului mod de viaţă, încît barierele ar fi dispărut în scurtă vreme.

— De ce ai revenit în Lys? întrebă Seranis.

— Pentru că vreau să vă conving, atît pe voi cît și pe cei din Diaspar, că aţi comis o greșeală. Nu aminti celălalt motiv — anume că acolo se afla singurul prieten pe care se bizuia și de al cărui ajutor avea nevoie.

Senatorii tăceau, așteptîndu-l să continue. Alvin știa că prin ochii și urechile lor vedeau și auzeau multe alte inteligenţe. El era acum reprezentantul Diasparului și întregul Lys avea să-i judece civilizaţia după cele afirmate în faţa Senatorilor. Constituia o mare responsabilitate ce îl făcu să se simtă neînsemnat ca persoană. Își ordonă în minte ideile și începu să vorbească.

Subiectul îl reprezenta Diasparul. Descrise orașul așa cum îl văzuse ultima dată, visînd în mijlocul deșertului, cu turnurile sclipind pe fundalul cerului aidoma unor curcubee captive. Din visteria memoriei, rechemă cîntările pe care poeţi străvechi le scriseseră spre lauda Diasparului, vorbi despre nenumăraţii oameni care-și sacrificaseră viaţa pentru a-i spori frumuseţea. Indiferent cît de mult ar fi trăit cineva, le spuse el, n-ar fi putut cunoaște toate splendorile orașului, mereu apăreau lucruri noi. Înfăţișă cîteva din minunile create de locuitorii Diasparului, străduindu-se să-i facă să aprecieze măcar capodoperele artiștilor trecutului. Și se întrebă în sinea lui, ușor melancolic, dacă într-adevăr muzica Diasparului constituise ultima șoaptă a Terrei către stele, așa cum le declarase.

Îl ascultară pînă la sfîrșit, fără să-l întrerupă sau să pună întrebări. Se făcuse tîrziu cînd termină; se simţea mai obosit decît își amintea să fi fost vreodată. Tensiunea și excitarea zilei prelungite îl copleșiseră în cele din urmă, și el adormi fără să-și dea seama.

Cînd se trezi, se afla într-o odaie necunoscută. Abia după cîteva clipe își reaminti că nu se mai găsea în Diaspar. Pe măsură ce mintea i se limpezea, lumina spori în jurul său, pînă fu scăldat de razele blînde ale soarelui de dimineaţă, pătrunzînd prin pereţii transparenţi. Rămase întins, rememorînd evenimentele zilei și întrebîndu-se ce forţe pusese în mișcare.

Cu un sunet muzical, plăcut, unul din pereţi se plie în sus, într-un mod atît de complicat încît deruta ochiul. Prin deschiderea creată înăuntru pătrunse Hilvar. Îl privi pe Alvin cu o expresie jumătate amuzată, jumătate preocupată.

— Dacă te-ai trezit, poate-mi spui ce planuri ai în continuare și cum ai izbutit să te întorci. Senatorii tocmai au plecat să cerceteze drumul subteran; nu înţeleg cum ai reușit să-l utilizezi din nou. Pe acolo ai venit?

— Ar fi mai bine să-i ajungem din urmă, spuse Alvin sărind din pat, întinzîndu-se din toate încheieturile. N-aș vrea să își piardă timpul degeaba. În privinţa primei tale întrebări… nu peste mult îţi voi da răspunsul.

Îi ajunseră pe cei trei tocmai lîngă lac. Se salutară cu răceală. Comitetul de Investigaţii pricepuse că Alvin știa încotro se îndreptau, iar neașteptata întîlnire îi descumpănise.

— Mă tem că aseară v-am îndrumat greșit, începu Alvin plin de voioșie. N-am venit în Lys pe drumul cel vechi, așa încît încercarea voastră de a-l închide s-a dovedit zadarnică. De fapt, Consiliul Diasparului a închis la rîndul lui terminalul nostru, cu un succes asemănător.

Chipurile Senatorilor ar fi ilustrat un studiu psihologic despre uimire, în vreme ce minţile le căutau diverse alte soluţii.

— Atunci cum ai ajuns aici? întrebă conducătorul lor. Brusc, în ochii lui licări înţelegerea, și Alvin realiză că începeau să întrevadă adevărul. Se întrebă dacă nu cumva interceptase comanda trimisă de creierul lui dincolo de munţi. Tăcu însă, mulţumindu-se să indice cu mîna nordul.

Prea iute ca să fie urmărit cu privirea, un arc de lumină argintie se ivi peste culmi, lăsînd în spate o dîră incandescentă, lungă de peste un kilometru. Se opri la circa șapte kilometri deasupra Lysului. Nu încetinise și nici nu frînase în trepte. Se oprise brusc, încît ochii Continuară din inerţie să urmărească cerul, pînă cînd mișcarea fu înregistrată în sfîrșit. Din văzduh năvăli o limbă de tunet, sunetul aerului izbit și zdrobit de violenţa trecerii navei. Peste puţin timp ea însăși, scînteind în soare, apăru pe colină, la nici o sută de metri depărtare.

Era greu de spus cine fusese mai surprins. Totuși, Alvin își reveni cel dintîi. Mergînd — aproape alergînd — spre vas, își puse întrebarea dacă întotdeauna zbura în maniera aceea meteoritică. Ideea îl tulbura, căci pe parcursul călătoriei nu încercase nici cea mai ușoară senzaţie de mișcare. Mult mai straniu însă era faptul că, numai cu o zi înainte, vehiculul astăzi strălucitor fusese învelit de un strat gros de rocă, cu duritatea fierului, atunci cînd fusese smulsă din adîncurile deșertului. Abia cînd ajunse lîngă navă și își fripse vîrfurile degetelor atingînd fuselajul, Alvin pricepu cele întîmplate. Lîngă pupă mai existau urme de pămînt complet ars. În rest el dispăruse, dezvăluind carcasa de neatins nici pentru timp, nici pentru orice altă forţă a naturii.

Însoţit de Hilvar, se opri în cadrul uși deschise și-i privi pe Senatorii amuţiţi. Oare ce gîndeau? Mai exact, ce gîndea întregul Lys? După feţele lor, probabil însă că nu gîndea deloc în acel moment.

— Plec în Shalmirane și mă voi întoarce peste o oră, rosti Alvin. Dar acesta e numai un început, iar cît timp voi fi plecat, vreau să reflectaţi la ce vă spun acum.

Nava aceasta nu e una obișnuită, din tipul utilizat de oameni pentru a călători pe Pămînt. Este o navă interstelară, una dintre cele mai rapide construite vreodată. Dacă doriţi să știţi unde am găsit-o, puteţi afla răspunsul în Diaspar. Însă va trebui să mergeţi acolo, pentru că Diasparul nu va veni la voi niciodată.

Se răsuci spre Hilvar și-i făcu semn să intre. Acesta ezită o clipă, cît să mai privească o dată în jur. Apoi păși în ecluza.

Senatorii rămaseră locului pînă cînd nava, deplasîndu-se de astă dată mai încet, dispăru spre sud. Tînărul grizonat ce conducea grupul înălţă din umeri resemnat, adresîndu-se unuia dintre colegi: