Arthur Clarke - Orașul și stelele

Alvin rămase ușor surprins să constate că există cineva care să-i împărtășească într-atît punctul de vedere.

— La fel gîndesc toţi cei din Lys?

— Doar o minoritate. Cetăţeanul obișnuit nu-și face griji în privinţa asta, dar consideră că dacă Invadatorii ar fi dorit cu adevărat să distrugă Pămîntul, ar fi făcut-o cu mult timp în urmă. Nu cred că există cineva care să se teamă cu adevărat de ei.

— În Diaspar, situaţia e complet diferită. Concetăţenii mei sînt niște lași. Îi îngrozește ideea de a părăsi orașul și nu știu ce se va întîmpla cînd vor auzi că am găsit o navă. Jeserac aanunţat Consiliul; aș vrea să știu ce intenţionează.

— Îţi pot spune eu. Se pregătesc să primească prima delegaţie din Lys. M-a anunţat Seranis..

Alvin privi ecranul. Ar fi parcurs într-o clipă distanţa dintre Lys și Diaspar. Cu toate că își atinsese unul din ţeluri, în prezent i se părea neînsemnat. Totuși era mulţumit. În mod clar, lungile epoci de izolare luaseră sfîrșit.

Conștiinţa faptului că izbîndise în ceea ce, odată, fusese principalul lui obiectiv, îi alungă și ultimele îndoieli. Își îndeplinise misiunea pe Pămînt, mai repede și mai bine decît îndrăznise să spere. În faţa sa se întindea drumul spre ceea ce părea a fi ultima și, cu siguranţă, cea mai măreaţă aventură.

— Hilvar, mă vei însoţi? întrebă, conștient de ceea ce-i cerea.

— Nu mai era nevoie să mă întrebi. Am anunţat-o pe Seranis și pe ceilalţi cunoscuţi că voi pleca împreună cu tine cu mai bine de o oră în urmă.

Se aflau deja extrem de sus cînd Alvin dădu robotului ultimele instrucţiuni. Nava se oprise, iar Pămîntul se găsea la aproape o mie cinci sute de kilometri, acoperind cea mai mare parte a cerului de dedesubt. Nu părea atrăgător. Alvin își închipui cum, în trecut, alte vase poposiseră o vreme acolo, pentru ca apoi să-și continue drumul.

Un răstimp destul de lung, robotul verifică circuitele și comenzile neutilizate de eoni. După aceea răsună un sunet înfundat, primul auzit de Alvin în navă: un zumzet subţire, crescînd rapid, octavă după octavă, pînă la frecvenţe ce nu mai fură percepute de urechea omenească. Nu se simţea nici un fel de mișcare, dar pe ecran stelele se deplasau. Pămîntul reapăru, dispăru — apoi apăru din nou, într-o altă poziţie. Nava «adulmeca», rotindu-se în spaţiu precum acul unei busole în căutarea nordului. Timp de cîteva minute cerul se învîrti în jurul lor, pînă ce, în sfîrșit, nava se stabiliză: un proiectil uriaș aţintit spre stele.

În centrul ecranului strălucea în toată splendoarea lui multicoloră grupul măreţ al celor Șapte Sori. Pămîntul se zărea doar ca o semilună subţire, întunecată, tivită cu auriul și purpuriul apusului. Alvin presimţi că urma să se întîmple ceva ce avea să depășească în amploare experienţele anterioare. Așteptă, încleștîndu-și ambele braţe de fotoliu, în vreme ce secundele se scurgeau, iar cei Șapte Sori scînteiau ademenitori înainte.

Nu se auzi nimic, doar un tremur scurt ce păru să le înceţoșeze vederea — iar Pămîntul dispăru, ascuns parcă de o mînă de iluzionist. Erau singuri în spaţiu, singuri cu aștrii și cu un Soare ciudat de mic. Pămîntul se topise ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Trepidaţia se repetă și odată cu ea se auzi un vuiet surd, căci generatoarele foloseau o parte mai însemnată a puterii lor. Pentru o clipă păru că nu se întîmplase nimic, apoi Alvin își dădu seama că nici Soarele nu se vedea, iar stelele se scurgeau încet pe lîngă navă. Privi îndărăt — și nu zări nimic, înapoia lor nu se mai afla decît o emisferă neagră. Chiar în timp ce se uita, văzu stelele dispărînd aidoma scîntcilor în apă. Nava gonea cu mult peste viteza luminii, iar tînărul înţelese că nu se mai găseau în spaţiul familiar al Pămîntului și Soarelui.

Cînd vibraţia aceea bruscă, ameţitoare, se simţi pentru a treia oară, inima aproape i se opri. Tulburarea stranie a vederii fusese evidentă: pentru un moment, ceea ce îl înconjura fusese distorsionat dincolo de posibilitatea recunoașterii. Sensul distorsiunii i se dezvălui într-un inexplicabil fulger de intuiţie. Aceea era realitatea, nu o iluzie optică. Cumva, trecînd prin pelicula subţire a Prezentului, întrezărise schimbările petrecute în spaţiul înconjurător.

Uruitul generatoarelor se transformă în vacarm, scuturînd nava. Un sunet cu atît mai impresionant cu cît era primul strigăt de protest auzit de Alvin din partea unei mașini. Apoi încetă brusc și liniștea neașteptată păru să le răsune în timpane. Generatoarele își făcuseră datoria; pînă la sfîrșitul drumului n-aveau să mai fie necesare. Stelele din faţă luciră alb-albăstrui și dispărură în banda ultravioletului. Totuși, printr-o scamatorie a Știinţei sau Naturii, cei Șapte Sori continuau să fie vizibili, deși poziţiile și culorile lor se schimbaseră subtil. Nava gonea într-acolo printr-un tunel întunecat, dincolo de limitele spaţiului și ale timpului, cu o viteză prea mare pentru a fi percepută de mintea omenească.

Era greu de crezut că ţîșniseră din Sistemul Solar cu o iuţeală care, dacă nu s-ar fi redus, i-ar fi purtat prin inima Galaxiei și în neantul de dincolo de ea. Nici Alvin, nici Hilvar nu erau capabili să conceapă adevăratele dimensiuni ale călătoriei lor. Marile saga ale exploratorilor stelari modificaseră complet concepţia Omului despre Univers și chiar acum, după milioane de secole, străvechile tradiţii nu muriseră cu totul. Legendele povesteau că existase cîndva o navă care ocolise Cosmosul în răstimpul dintre răsăritul și apusul soarelui. Miliardele de kilometri dintre stele nu însemnau nimic pentru astfel de viteze. Alvin considera expediţia doar cu puţin mai teribilă și chiar mai lipsită de primejdii decît primul lui drum spre Lys.

În vreme ce sistemul celor Șapte Sori își sporea treptat luminozitatea, Hilvar fu cel care rosti cu glas tare ceea ce gîndeau în fapt amîndoi:

— Alvin, observă el, formaţiunea aceea nu poate fi naturală.

Însoţitorul lui încuviinţă din cap.

— De ani de zile mi-am spus-o și eu, totuși continuă să îmi pară fantastic.

— Poate că n-a fost creată de Om, continuă Hilvar, dar este opera unor fiinţe inteligente. Niciodată natura n-ar fi creat un cerc perfect de stele, la fel de strălucitoare. Iar în Universul vizibil nu există absolut nimic similar Soarelui Central.

— Dar pentru ce anume a fost realizat?

— Oha, îţi pot oferi mai multe ipoteze. Poate constituie un semnal, astfel încît orice navă pătrunsă în Universul nostru să știe unde să caute prezenţa raţiunii. Poate că marchează centrul unei administraţii galactice. Sau poate (și eu cred că asta-i explicaţia) e pur și simplu cea mai măreaţă operă de artă. E însă inutil să speculăm pe tema asta. Peste cîteva ore vom cunoaște adevărul.

Vom cunoaște adevărul. Probabil, gîndi Alvin… dar ce părticică din el vom ajunge să cunoaștem? Părea ciudat ca, în vreme ce părăsea Diasparul și Pămîntul, cu o viteză depășind orice închipuire, mintea lui să revină iarăși asupra tainei originii sale. Dar în realitate nu era atît de surprinzător. Aflase multe din clipa sosirii în Lys, dar nu putuse găsi nici măcar o clipă de intimitate și de liniște.

Nu avea altceva de făcut decît să aștepte. Viitorul lui imediat era controlat de minunata mașină — cu siguranţă una dintre supremele realizări inginerești ale tuturor timpurilor — ce-l purta în inima Universului. Acum avea prilejul să gîndească și să reflecteze, indiferent dacă o dorea sau nu. Însă mai întîi trebuia să-i spună lui Hilvar ce i se întîmplase după pripita lor despărţire, cu numai două zile în urmă.