Arthur Clarke - Orașul și stelele

— Ce propui?

— Ar trebui să examinăm alte cîteva regiuni ale planetei și să vedem dacă sînt identice… Cel puţin cu așa bănuiesc. Să investigăm rapid celelalte planete și să coborîm numai dacă arată cu totul altfel, sau dacă remarcăm ceva neobișnuit. Asta-i tot ce putem spera să facem, numai să nu vrei să rămînem aici restul vieţii.

Avea perfectă dreptate. Veniseră să contacteze alte inteligenţe, nu să efectueze cercetări arheologice. Primul obiectiv putea fi realizat în cîteva zile. Al doilea necesita secole de trudă, alături de armate de oameni și roboţi.

După două ore părăsiră planeta și se simţiră de-a dreptul mulţumiţi cînd o făcură. Chiar în timpurile cînd lumea aceea clocotea de viaţă, interminabilele ei clădiri trebuie să fi fost extrem de deprimante. Nu se vedea urmă de parcuri, de spaţii deschise unde să crească vegetaţia. Fusese o lume complet sterilă și era greu să-ţi imaginezi psihologia fiinţelor care o locuiseră. Dacă următoarea planetă avea să fie la fel, probabil că aveau să abandoneze căutările.

Nu era însă, ba chiar o deosebire mai mare era imposibil de imaginat.

Planeta următoare se găsea mai aproape de soare și le părea mult mai caldă. Un plafon coborît de nori o acoperea parţial, indicînd abundenţa apei, dar nu se zărea nici un ocean. De asemenea, nici o urmă de viaţă inteligentă. Ocoliseră planeta de două ori fără să zărească un singur lucru cu aspect artificial. De la un pol la celălalt, întregul glob era învelit într-o pătură de un verde malign.

— Să fim prudenţi, opină Hilvar. Planeta e vie și nu-mi place deloc culoarea vegetaţiei. Ar fi mai bine să rămînem în navă și să nu deschidem ecluza.

— Nici măcar robotul să nu-l trimitem?

— Nu, nici atît. Ai uitat ce înseamnă boala. Deși poporul meu se pricepe la medicină, acum sîntem foarte departe de casă. Aici pot exista primejdii invizibile ochiului. Cred că planetă aceasta a luat-o razna. Cîndva trebuie să fi fost un soi de grădină gigantică, un parc, dar după ce a fost abandonată, Natura s-a reinstaurat în drepturile ei. Așa ceva nu s-ar fi întîmplat pe vremea cînd sistemul era populat.

Alvin nu se îndoia că Hilvar avea dreptate. Era ceva rău acolo, ceva ostil ordinii și regularităţii comune în Lys și Diaspar, un fel de anarhie biologică. De un miliard de ani, pe planetă se purtase un război fără armistiţii și era precaut să se ferească de supravieţuitori.

Coborîră încet deasupra unei cîmpii uriașe, atît de uniformă încît planeitatea ei ridica o întrebare imediată. O înconjura un teren mai înalt, complet acoperit cu arbori, a căror înălţime putea fi aproximată numai și care, laolaltă cu tufișurile, formau hăţișuri atît de dese, încît trunchiurile lor erau practic îngropate. Printre ramurile superioare zburau o mulţime de creaturi înaripate, deplasîndu-se cu o asemenea iuţeală încît se dovedea imposibil de spus dacă erau păsări sau insecte… ori cu totul altceva.

Ici-colo, cîte un copac gigant reușise să urce cu cîţiva metri desupra vecinilor, suficient de mult ca aceștia să formeze o alianţă de moment pentru a-i distruge avantajul obţinut și să-l doboare. În ciuda războiului purtat în liniște, prea lent ca să fie urmărit de ochii omului, impresia de conflict implacabil, nemilos, copleșea.

Prin comparaţie, cîmpia părea pașnică. Se întindea pînă la orizont, perfect netedă, cu diferenţe ocazionale de cîţiva centimetri, acoperită cu o iarbă subţire și sîrmoasă. Deși coborîseră pînă la cincisprezece metri deasupra ei, nu se zărea nici un semn de viaţă animală, ceea ce Hilvar considera surprinzător. Poate că animalele se ascunseseră speriate de apariţia lor.

Plutiră pe loc, în timp ce Alvin încerca să-și convingă prietenul că deschiderea ecluzei n-ar fi comportat nici un pericol. Hilvar îi explică răbdător ce însemnau bacteriile, sporii, virușii și alţi microbi, concepte greu de închipuit pentru Alvin și cu atît mai greu de aplicat propriei persoane. Discuţia se purta de cîteva minute, fără ca ei să remarce un lucru ciudat. Ecranul din cabină, care pînă atunci înfăţișase pădurea îndepărtată, era în prezent lipsit de imagine.

— Tu l-ai închis? întrebă Hilvar.

— Nu, răspunse tînărul și un fior rece îl străbătu luînd în consideraţie cealaltă explicaţie posibilă. Tu l-ai închis? întreba robotul.

— Nu, replică ca un ecou automatul.

Oftînd ușurat, Alvin abandonă ideea că robotul ar fi început să acţioneze conform propriei voinţe.

— Atunci de ce nu mai avem imagine?

— Receptorii vizuali au fost acoperiţi.

— Nu înţeleg, exclamă Alvin, uitînd pentru o clipă că robotul acţiona numai în baza unor date precise. Își reveni repede și întrebă: Ce anume a acoperit receptorii?

— Nu știu.

Laconismul roboţilor exaspera uneori tot atît de mult cît și pălăvrăgeala a oamenilor. Înainte ca Alvin să-și continue interogatoriul, Hilvar îl întrerupse:

— Spune-i să ridice nava încetișor, rosti cu glasul încordat.

Alvin repetă comanda. Nu simţi nici o mișcare, dar niciodată nu simţea. Apoi, lent, imaginea reapăru pe ecran, deși vreme de o clipă fu înceţoșată și distorsionată. Se vedeau însă destule ca să facă să înceteze orice discuţii referitoare la asolizare.

Cîmpia nu mai era netedă. Imediat sub ei apăruse o proeminenţă uriașă, o umflătură spartă în vîrf, în locul pe unde ieșise nava. Pseudopode gigantice se agitau peste deschizătură, parcă încercînd să prindă iarăși prada ce le scăpase. Privind fascinat și îngrozit, Alvin întrezări un orificiu purpuriu pulsator, tivit cu tentacule asemănătoare unor șerpi biciuind văzduhul și care ar fi tîrît în gaura căscată orice ajungea în preajmă.

Păcălită de prezumptiva victimă, creatura se afundă lent înapoi și abia atunci Alvin realiză că șesul de sub ei nu era decît o mîzgă subţire pe suprafaţa neclintită a unui ocean.

— Ce-a fost… asta! icni el.

— Ar trebui să cobor și să o studiez înainte de a-ţi da un răspuns, replică Hilvar nonșalant. Probabil un animal primitiv, poate chiar o rudă a prietenului nostru din Shalmirane. Cu siguranţă e lipsit de inteligenţă, altminteri n-ar fi încercat să înghită o navă spaţială.

Alvin se simţi zguduit, deși știa că nu se aflaseră cîtuși de puţin în primejdie. Se întrebă oare ce altceva mai trăia sub iarba aceea inocentă, care pur și simplu îi invitase să coboare și să alerge pe suprafaţa ei elastică.

— Aș putea rămîne mult timp aici, urmă Hilvar, evident fascinat de cele văzute. În condiţiile de aici, evoluţia trebuie să fi produs rezultate deosebit de interesante. Nu numai evoluţia, ci și involuţia, pentru că după abandonarea planetei, anumite forme superioare de viaţă au regresat. Cred că s-a atins un echilibru și… doar nu vrei să plecăm deja? Glasul lui căpătă o notă de tînguire, pe măsură ce peisajul se micșora sub ei.

— Ba dă, încuviinţă Alvin. Am văzut o planetă lipsită de viaţă, alta cu o viaţă excesivă și n-aș putea spune care mi-a displăcut mai mult.

La două mii de metri deasupra cîmpiei, planeta le oferi o ultimă surpriză. Întîlniră o adevărată flotilă de baloane uriașe, flasce, plutind în vînt. Din fiecare glob semitranspa-rent atîrnau mănunchiuri de tentacule, formînd practic o pădure răsturnată. Unele plante, în strădania de a scăpa de conflictul feroce de la sol, izbutiseră să cucerească văzduhul. Printr-un miracol al adaptării, reușiseră să sintetizeze hidrogen și să-l stocheze în pungi etanșe, așa încît să se înalţe în relativa liniște a atmosferei.