Arthur Clarke - Orașul și stelele

Hilvar nu reacţionă la gluma forţată; privea încruntat și gînditor coloanele doborîte.

— Nu înţeleg, spuse în cele din urmă. De unde avea hrană pe o asemenea planetă? Și de ce a evadat din ţarc? Aș da orice să aflu ce fel de animal era.

— Poate că a fost abandonat aici și a rupt îngrăditura tocmai pentru că era înfometai, reflectă Alvin. Sau l-a iritat ceva.

— Să coborîm puţin. Vreau să privesc solul.

Se apropiară pînă cînd nava fu gata să atingă piatra stearpă și abia atunci observară că nenumărate gropiţe, largi de patru-cinci centimetri, presărau solul. În afara ţarcului însă, terenul nu prezenta găurile respective; ele se încetau la limita coloanelor.

— Ai avut dreptate, era flămînd, încuviinţă Hilvar. Dar n-a fost un animal, e mai corect să-i spunem plantă. Terminase solul din interiorul ţarcului și fusese nevoită să găsească hrană. Probabil se deplasa destul de lent; i-au luat ani de zile pînă a dărîmat pilonii.

Imaginaţia lui Alvin completă rapid detaliile de care nu avea să fie sigur niciodată. Nu se îndoia de corectitudinea analizei lui Hilvar și de faptul că un monstru botanic, ale cărui mișcări erau probabil atît de lente încît nu puteau fi urmărite cu ochiul liber, purtase o bătălie greoaie, dar necontenită împotriva barelor ce-l întemniţau.

Putea fi încă viu chiar după atîtea milenii, rătăcind liber pe suprafaţa planetei. Căutarea lui constituia însă o sarcină lipsită de speranţă, întrucît ar fi însemnat cercetarea suprafeţei întregului glob. Încercară o examinare nesistematică în cei cîţiva kilometri pătraţi din jurul deschiderii și descoperiră găuri asemănătoare într-o zonă circulară cu diametrul de peste o sută cincizeci de metri, unde creatura se oprise să se hrănească — dacă termenul era aplicabil unui organism ce părea să-și extragă substanţele vitale direct din rocă.

Înălţîndu-se mai mult în spaţiu, Alvin se simţi copleșit de o oboseală ciudată. Văzuse foarte multe lucruri, însă aflase prea puţin. Pe toate aceste planele existau minuni, dar ceea ce căutau le părăsise cu multă vreme în urmă. Știa că ar fi fost inutil să viziteze alte lumi ale celor Șapte Sori. Chiar dacă în Univers se mai afla inteligenţă, unde o puteau căuta în prezent? Privi stelele risipite pe ecran aidoma pulberii de diamant și știu că tirnpul rămas nu era suficient pentru a le explora pe toate.

Părea că se scufundă într-un ocean de singurătate și deprimare, de o profunzime neîncercată pînă atunci. Acum înţelegea spaima Diasparului faţă de dimensiunile uriașe ale Universului, teroarea care-l făcusc pe cei din specia lui să se adune în microcosmosul propriului oraș. Era greu însă de crezut că, la urma urmei, ei avuseseră dreptate.

Se întoarse către Hilvar, căutînd sprijin. Prietenul său stătea cu pumnii încleștaţi și cu o privire absorbită. Ținea capul aplecat într-o parte, părînd să asculte, încordîndu-și fiecare simţ în pustietatea din jur.

— Ce e? întrbă Alvin neliniștit. Fu nevoit să repete întrebarea înainte ca Hilvar să reacţioneze în vreun fel. Cînd îi răspunse, privea în continuare în gol.

— Vine ceva, șopti el. Ceva ce nu înţeleg.

Alvin avu impresia că în cabină se lăsase brusc frigul. Coșmarul Invadatorilor îi reînvie în minte, confruntîndu-l cu toată grozăvia lui închipuită. Cu un efort epuizant de voinţă, alungă panica din minte.

— E prietenos? Să pornim înapoi către Pămînt?

Hilvar nu răspunse primei întrebări — doar celei de-a doua. Glasul lui era slab, dar nu speriat. Părea mai degrabă surprins și curios, de parcă întîlnise ceva atît de uimitor încît nu-și permitea să piardă timpul răspunzînd întrebărilor îngrijorate ale lui Alvin.

— Prea tîrziu. Este deja aici.

Galaxia se rotise de multe ori în jurul axei din clipa în care Vanamonde devenise conștient. Puţine lucruri își amintea despre cei dintîi eoni și despre creaturile ce-l îngrijiseră atunci… totuși nu uitase disperarea lui cînd acestea plecaseră, lăsîndu-l singur printre aștri. Din momentul acela rătăcise de la o stea la alta, evoluînd lent, sporindu-și treptat puterile. Odată, visase că îi regăsise pe cei ce asistaseră la nașterea sa; cu toate că visul se estompase încet-încet, niciodată nu-l uitase pe deplin.

Pe nenumărate lumi descoperise ruine, însă inteligenţă descoperise o singură dată… și fugise înspăimîntat din faţa Soarelui Negru. Numai că Universul este foarte mare, iar căutarea abia începuse.

Deși îndepărtată în spaţiu și timp, gigantica emisie ener getică din inima Galaxiei îl ademenise pe Vanamonde de peste ani-lumină. Nu aducea cîtuși de puţin cu radiaţia stelară și se ivise în cîmpul conștiinţei lui la fel de brusc precum dîra unui meteor pe un cer senin. Prin spaţiu și timp porni într-acolo, spre ultimul moment al existenţei sale, desprins din el asemeni timpului trecut, mort și încremenit.

Prelunga formă metalică, cu infinite complexităţi de structură, era de neînţeles, la fel de străină ca majoritatea obiectelor din lumea fizică. În jurul ei însă exista aura energetică ce-l atrăsese de-a curmezișul Universului, dar nu asta îl interesa în prezent. Precaut, cu prudenţa delicată a unui animal sălbatic gata oricînd să fugă, atinse cele două minţi descoperite.

Și atunci știu că lunga lui căutare luase sfîrșit.

Alvin își prinse prietenul de umeri și-l scutură cu violenţă, încercînd să-l trezească.

— Spune-mi ce se întîmplă! îl imploră el. Ce vrei să fac?

Privirea pierdută, inexpresivă, dispăru treptat din ochii lui Hilvar.

— Tot nu pricep, rosti el, dar nu trebuie să ne speriem… De asta sînt convins. Indiferent ce e, nu ne va face nici un rău. Pare pur și simplu… curios.

Alvin era gata să răspundă cînd, deodată, îl copleși o senzaţie care nu semăna cu nimic cunoscut pînă atunci. Încerca senzaţia că prin corp i se răspîndește o căldură ușor pișcătoare. Impresia dură numai cîteva secunde, însă cînd dispăru, el nu mai era același Alvin. Ceva îi împărţea creierul în două, suprapunîndu-se peste el așa cum un cerc poate acoperi parţial un altul. Era conștient de mintea lui Hilvar, în apropiere, și deopotrivă de ocupată cu creatura coborîtă asupra lor. Senzaţia se dovedea mai degrabă stranie decît neplăcută și-i oferea lui Alvin primul contact telepatic — capabilitatea degenerată în asemenea măsură la semenii săi din Diaspar încît nu mai putea fi utilizată decît în comenzile adresate roboţilor.

Atunci cînd Seranis încercase să-i ia în stăpînire mintea, tînărul se revoltase. Acum nu se mai împotrivi. Ar fi fost zadarnic, și în plus știa că fiinţa necunoscută, indiferent de natura ei, nu era dușmănoasă. Se relaxă, acceptînd fără împotrivire o inteligenţă infinit superioară să-i exploreze creierul. Însă, în acest considerent nu avea dreptate întru totul.

Vanamonde își dădu seama imediat că una din minţi era mai accesibilă și mai deschisă decît cealaltă. Prezenţa sa le uluia pe amîndouă și asta îl mira nespus. Îi venea greu să creadă că uitaseră; uitarea, ca și moartea, constituiau noţiuni dincolo de înţelegerea lui.

Comunicarea era foarte dificilă. Gîndurile-imagini din creierele lor arătau atît de bizar încît cu greu le recunoștea. Îl uimea și chiar îl alarma puţin obsesia spaimei recurente fată de Invadatori. Îi reamintea de propriile sale sentimente încercate pentru întîia dată în apropierea Soarelui Negru.

Ei însă nu știau nimic despre Soarele Negru, iar întrebările lor începeau să i se contureze în minte.