Arthur Clarke - Orașul și stelele

— Ce ești?

La asta putea răspunde un singur lucru.

— Sînt Vanamonde.

Urmă o pauză (ce încet gîndeau!), apoi întrebarea se repetă. Nu pricepuseră. Ciudat, deoarece cu siguranţă numele i-l dăruiseră alţii asemeni lor, ca să-l pună alături de amintirile nașterii sale. Foarte puţine erau acele amintiri; începeau în mod inexplicabil dintr-un singur punct temporal, dar atîtea cîte erau se dovedeau limpezi precum cristalul.

Din nou firavele lor gînduri i se infiltrară în conștiinţă.

— Unde sînt cei care au creat cei Șapte Sori? Ce s-a întîmplat cu ei?

Nu știa. Îi convinse cu greutate, iar dezamăgirea lor răsună clar și distinct peste abisul ce le separa minţile. Însă se arătau răbdători și el fu fericit să-i ajute, căci căinarea lor semăna cu a lui, iar ei erau primii săi prieteni.

Alvin aprecia că niciodată în decursul vieţii nu avea să mai trăiască o experienţă la fel de stranie ca această conversaţie tăcută. Îi venea greu să accepte că el reprezenta ceva mai mult decît un spectator. Nu voia să recunoască nici în sinea lui că în multe privinţe mintea lui Hilvar era mai capabilă decît a sa. Putea doar să aștepte și să se minuneze, pe jumătate năucit de torentul de gînduri la limita înţelegerii lui.

Brusc, palid și tulburat, Hilvar întrerupse contactul și se întoarse către prietenul său.

— Alvin, este ceva ciudat aici. Nu înţeleg deloc.

Cuvintele sale zgîndăriră orgoliul lui Alvin. Chipul îi trădă probabil acest lucru, căci Hilvar surîse înţelegător.

— Nu-mi pot da seama ce este… Vanamonde, continuă el. Deţine cunoștinţe extraordinare, și totuși inteligenţa nu o are dezvoltată în aceeași măsură. Bineînţeles, există posibilitatea să aibă o minte de o natură într-atît de diferită, încît noi să n-o putem pricepe… deși nu-mi vine să cred că asta ar fi explicaţia.

— Bine, și ce ai aflat pînă acum? întrebă Alvin nerăbdător. Știe ceva despre cei Șapte Sori?

Hilvar părea să se găsească foarte departe.

— Au fost construiţi de mai multe rase, printre care se afla și cea umană, răspunse el absent. Vanamonde îmi furnizează astfel de răspunsuri, dar se pare el nu înţelege semnificaţia lor. Cunoaște, cred, trecutul, fără a fi capabil să-l interpreteze. Evenimentele istoriei sînt amestecate în mintea lui.

Se opri gînditor, apoi se lumină la faţă:

— Putem întreprinde un singur lucru: să-l aducem pe Pămînt, să fie studiat de învăţaţii noștri.

— Dar e prudent să procedăm astfel?

— Da, replică Hilvar surprins de întrebarea însoţitorului său. Vanamonde este prietenos, mai mult, chiar afectuos faţă de noi.

Brusc, gîndul ce dădea tîrcoale la hotarul conștiinţei lui Alvin se limpezi. Și-l aminti pe Krif, pe animalele care evadau permanent, alarmînd sau nemulţumind prietenii lui Hilvar. Și îșî aminti — ce mult timp i se părea că se scursese de atunci! — scopul zoologic al expediţiei lor în Shalmirane.

Hilvar descoperise un nou animal de casă.

Cît de improbabilă ar fi părut acestă conferinţă cu numai cîteva zile în urma, gîndea Jeserac. Cei șase vizitatori din Lys se aflau în faţa Consiliului, așezaţi la o masă instalată în partea deschisă a potcoavei. Ca o ironie a soartei, nu cu mult înainte, Alvin șezuse exact în același loc și auzise Consiliul hotărînd ca Diasparul să fie izolat de lume. Acum lumea se năpustise cu înverșunare asupra lor… și nu numai ea, ci însuși Universul.

Consiliul se schimbase, lipseau nu mai puţin de cinci dintre membrii săi. Nu reușiseră să facă faţă noilor responsabilităţi și probleme, și aleseseră drumul lui Khedron. Era dovada faptului că Diasparul dăduse greș, dacă atît de mulţi dintre locuitorii săi nu izbutiseră să ţină piept primei dificultăţi reale apărute după milioane de ani. Cîteva mii fugiseră în uitarea Băncilor Memoriei, sperînd ca la următoarea trezire, criza să fie depășită, iar Diasparul să fi revenit la aspectul lui familiar. Aveau însă să fie dezamăgiţi.

Jeserac fusese cooptat într-unul din locurile vacante. Deși oarecum izolat datorită rolului de tutore al lui Alvin, prezenţa sa era într-atît de necesară încît nimeni nu obiectase. Ședea la unul din capetele mesei în formă de potcoavă, o poziţie ce îi conferea unele avantaje. Nu numai că putea studia profilurile vizitatorilor, ci vedea la fel de ușor chipurile tovarășilor săi din Consiliu — iar expresiile lor erau foarte sugestive.

Fără îndoială, Alvin avusese dreptate, iar Consiliul înţelegea treptat neplăcutul adevăr. Delegaţii din Lys gîndeau mai rapid decît cele mai inteligente minţi ale Diasparului, ceea ce nu reprezenta unicul lor avantaj, întrucît dovedeau și un grad extraordinar de coordonare, datorat, bănuia Jeserac, facultăţilor telepatice. Se întrebă dacă nu cumva citeau gîndurile Consilierilor, deși nu credea că ar fi încălcat promisiunea solemnă, în lipsa căreia întîlnirea respectivă n-ar fi fost posibilă.

Jeserac nu considera că se înregistraseră progrese importante. De fapt, nici nu știa cum s-ar fi putut obţine ele. Consiliul, care cu greu acceptase existenţa Lysului, părea incapabil să priceapă ce se petrece. Dar în mod limpede erau speriaţi… și la fel, presupunea el, erau și musafirii, chiar dacă ei izbuteau să-și camufleze sentimentele mai birje.

El unul nu era atît de înspăimîntat pe cît se așteptase; temerile nu-i pieriseră, însă reușise să le înfrunte. Ceva din imprudenţa lui Alvin (sau era oare curaj?) începuse să-i modifice concepţiile, deschizîndu-i noi orizonturi. Nu credea că va fi capabil să părăsească vreodată Diasparul, dar în prezent măcar înţelegea impulsul ce-l mînase pe Alvin să o facă.

Întrebarea Președintelui îl surprinse nepregătit, totuși își reveni rapid.

— Consider, spuse el, că doar din pură întîmplare actuala situaţie s-a ivit abia acum. Știm că au existat alţi paisprezece Unici anteriori; apariţia lor trebuie să fi avut o motivaţie clară. Eu cred că ea a constat în asigurarea faptului că Lys și Diaspar nu vor rămîne separate pe vecie. Alvin a rezolvat acest aspect, dar a întreprins și altceva ce bănuiesc că n-a existat în schema iniţială. Computerul Central mi-o poate confirma?

Vocea impersonală răspunse instantaneu:

— Consilierul știe că nu-mi este permis să comentez instrucţiunile programate de constructorii mei.

— Indiferent de motiv, urmă Jeserac, faptele sînt limpezi. Alvin-a ieșit în spaţiul cosmic. Cînd se va întoarce, puteţi încerca să-l opriţi să mai plece — deși mă îndoiesc că veţi reuși, deoarece între timp a învăţat probabil multe. Și dacă s-a întîmplat lucrul de care vă temeţi, atunci nimeni dintre noi nu poate face nimic. Pămîntul este complet neajutorat, așa cum a fost de fapt de milioane de ani.

Se opri și privi în roată. Cuvintele lui nu făcuseră plăcere nimănui, însă nici nu se așteptase să facă și nici nu o dorise.

— Totuși, nu pricep de ce trebuie să fim alarmaţi. Pămîntul nu se află într-un pericol mai mare decît altă dată. De ce doi oameni, într-o navă micuţă, ar abate din nou mînia Invadatorilor asupra noastră? Dacă sîntem cinstiţi cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că Invadatorii ne-ar fi putut distruge planeta cu epoci în urmă.

Urmă o tăcere dezaprobatoare. Era o erezie… și cîndva, Jeserac însuși ar fi condamnat-o ca atare.

Președintele interveni, încruntîndu-se preocupat:

— Nu cumva există o legendă potrivit căreia Invadatorii au cruţat Pămîntul, cu singura condiţie ca Omul să nu mai iasă niciodată în spaţiu? Nu cumva tocmai le-am încălcat condiţia?