Arthur Clarke - Orașul și stelele

— O legendă, da, încuviinţă Jeserac. Acceptăm multe lucruri fără să ne punem întrebări și acesta e unul din ele. În privinţa legendei respective nu avem nici o dovadă. Îmi vine greu să cred că un eveniment de o asemenea importanţă nu e înregistrat în memoriile Computerului Central. El nu știe nimic despre o asemenea înţelegere. L-am chestionat, deși numai prin automatele de informaţii. La dorinţa Consiliului, întrebarea i se poate pune direct.

Jeserac nu vedea motivul să fie dojenit din nou pentru încălcarea unui tabu. Așteptă.

Răspunsul însă nu sosi, căci în momentul acela solii din Lys tresăriră simultan în fotolii, în vreme ce feţele le încremeneau în expresii neîncrezătoare și speriate. Lăsau impresia că ascultă mesajul unui glas teribil de îndepărtat.

Consilierii așteptară, propria lor neliniște sporind minut după minut, în vreme ce conversaţia continua silenţios. Apoi conducătorul delegaţiei ieși din transă și se întoarse către Președinte, scuzîndu-se:

— Am primit vești extrem de ciudale și de tulburătoare din Lys.

— Alvin a revenit pe Pămînt?

— Nu, nu Alvin. Altceva!

Coborîndu-și nava credincioasă în poiana din Airlee, Alvin se întrebă dacă în istorie mai existase vreun vas care să aducă o asemenea încărcătură pe Pămînt… Presupunînd că Vanamonde era localizat într-adevăr în interior. Pe durata călătoriei nu dăduse nici un semn de viaţă. Hilvar considera, iar cunoașterea lui era mult mai directă, că doar sfera de atenţie a lui Vanamonde putea fi definită spaţial. Vanamonde în sine nu era localizat niciunde… poate chiar nicicînd!

Seranis și cei cinci Senatori așteptau lîngă navă. Pe unul din ei Alvin îl cunoștea de la ultima vizită. Bănuia că ceilalţi doi întîlniţi atunci se găseau în prezent în Diaspar. Era curios să afle ce rezultate obţinuse delegaţia și cum reacţionase orașul faţă de primii intruși din exterior după atîta timp.

— Se pare, Alvin, rosti Seranis pe un ton sec, după ce-și îmbrăţișase fiul, că ai un talent aparte de a descoperi entităţi ieșite din comun. Cred însă că va trece mult pînă îţi vei depăși actuala realizare.

Fu rîndul lui Alvin să fie surprins.

— Vanamonde e deja aici?

— Da, de cîteva ore. Nu știm în ce mod a reușit să urmărească traseul vostru iniţial — o performanţă de-a dreptul stupefiantă și care ridică o serie de probleme filosofice interesante. Sînt dovezi că a ajuns în Lys exact în clipa în care l-aţi descoperit, deci e capabil de viteze infinite. Asta nu e totul. În ultimele ceasuri ne-a învăţat mai multă istorie decît crezusem vreodată că există.

Tînărul o privi uluit, apoi înţelese. Nu era greu de imaginat impactul lui Vanamonde asupra acestor oameni, cu simţurile lor ascuţite și minţile superb angrenate laolaltă. Reacţionaseră cu o viteză surprinzătoare. Se amuză închipuindu-și scena absurdă a unui Vanamonde înspăimîntat, înconjurat de spiritele luminate ale Lysului.

— Aţi descoperit ce este?

— Da. Asta a fost simplu, deși tot nu-i cunoaștem originea. Este o raţiune pură, însă copilăroasă, în pofida unei cunoașteri aproape nelimitate, și o spun în sensul strict al cuvîntului.

— Firește! strigă Hilvar. Trebuia să-mi fi dat seama!

Alvin îl privi derutat. Seranis îi explică răbdătoare:

— Cu toate că Vanamonde are o minte colosală, se arată a fi necopt, nedezvoltat. Inteligenţa lui reală se găsește sub nivelul celei a unei fiinţe omenești — femeia zîmbi ironic — chiar dacă procesele gîndirii sînt mult mai rapide și învaţă foarte repede. De asemenea, posedă unele puteri pe care deocamdată nu le înţelegem. Se pare că trecutul îi este acccesibil, într-un mod dificil de descris. S-ar putea să fi utilizat această aptitudine pentru a vă reconstitui drumul de pe Pămînt.

Alvin rămase tăcut, copleșit. Realiză cîtă dreptate avusese Hilvar, aducîndu-l pe Vanamonde în Lys. Și pricepu cît de norocos fusese păcălind-o pe Seranis — nu era ceva repetabil într-o viaţă.

— Vrei să spui, întrebă el, că Vanamonde de-abia s-a născut?

— După normele sale, da. Vîrsta lui e foarte mare, deși probabil nu cît a civilizaţiei umane. Lucrul cel mai extraordinar este că insistă să susţină că noi l-am creat. Nu poate fi însă nici urmă de îndoială că originea i se leagă de misterele trecutului.

— Ce se întîmplă acum cu el? interveni Hilvar cu un ton ușor posesiv.

— Istoricii din Grevam îl chestionează. Se încearcă reconstituirea principalelor evenimente ale trecutului, dar va dura ani de zile. Vanamonde îl descrie în cele mai mici detalii, dar din cauză că nu înţelege nimic din el progresăm foarte încet.

Alvin se întrebă cum aflase Seranis aceste amănunte, dîndu-și seama apoi că probabil fiecare creier treaz din Lys asista la cercetări. Se simţi mîndru știind că lăsase în Lys o urmă la fel de importantă ca cea din Diaspar, dar mîndria i se împletea cu frustrarea. Exista ceva care nu va înţelege sau împărtăși pe deplin niciodată: contactul direct între gînduri, fie ele și numai omenești, reprezenta pentru el un mister la fel de mare pe cît este muzica pentru un surd, ori culoarea pentru orbi. Totuși, în prezent locuitorii Lysului comunicau mental cu inimaginabila creatură extraterestră pe care el o condusese spre Pămînt, și pe care n-ar fi descoperit-o nicicînd numai cu ajutorul simţurilor sale.

Nu mai avea ce face aici; rezultatele investigaţiei urmau să-i fie comunicate la sfîrșit. Deschisese porţile infinitului și se simţea copleșit, speriat de ceea ce făcuse. Pentru propria lui liniște sufletească, trebuia să revină în micuţa și familiara lume a Diasparului, să caute adăpost pentru a-și analiza visele și aspiraţiile. Ironia soartei: cel ce respinsese plin de dispreţ orașul ca să se avînte printre stele, se întorcea acasă, așa cum un copil înspăimîntat se refugiază în braţele mamei.

Diasparul nu fu prea încîntat să-l revadă pe Alvin. Orașul continua să fie în fierbere, aidoma unui mușuroi imens, zgîndărit violent cu băţul de un copil neastîmpărat. Încă șovăia în a înfrunta realitatea, dar cei ce refuzau să admită existenţa Lysului și a lumii exterioare nu mai aveau unde să se ascundă. Băncile Memoriei încetaseră să-i mai accepte. Indivizi încercînd să se agaţe de visele lor și să se refugieze în viitor, intrau acum zadarnic în Palatul Creaţiei: Flacăra dizolvatoare refuza să-i mai întîmpine, refuzînd să-i mai deștepte peste o sută de mii de ani depărtare pe fluviul temporal. Orice apel adresat Computerului Central se dovedea inutil, iar acesta nu explica nimănui logica acţiunilor sale. Respinșii se vedeau nevoiţi să revină în oraș, pentru a se confrunta cu problemele propriei epoci.

Alvin și Hilvar aterizaseră la periferia parcului, nu departe de Palatul Consiliului. Pînă în ultima clipă Alvin nu fusese sigur dacă nava putea coborî prin ecranele protective ale orașului. Cerul Diasparului, ca de altfel totul legat de el, era artificial. Noaptea, cu amintirile înstelate de ceea ce pierduse Omul, nu era niciodată lăsată să pogoare aici, și în plus se asigura în acest mod paza împotriva furtunilor bîntuind uneori deșertul și acoperind cerul cu perdele mișcătoare de nisip.

Paznicii invizibili le permiseră însă trecerea, iar cînd Diasparul apăru dedesubt, Alvin știu că ajunsese acasă. Oricît l-ar fi atras Universul și tainele sale, el se născuse și aparţinea acestui loc. Nu avea să-l satisfacă niciodată, dar de revenit va reveni mereu. Traversase jumătate din galaxie ca să afle acest simplu adevăr.