Arthur Clarke - Orașul și stelele

Cu toate acestea, nu era deloc sigur că își găsiseră pacea. Frunzele și tulpinile ce atîrnau în jos erau infestate de o întreagă faună, cdmpusă din creaturi cu aspect de păianjen, care trăiau la rîndul lor deasupra suprafeţei planetare, continuînd universala bătălie pentru existenţă pe singuraticele insule aeriene. Probabil că, din timp în timp, aveau unele contacte cu solul. Alvin văzu unul din baloane dezumflîndu-se brusc și căzînd din cer, membrana pliată jucînd aproximativ rolul unei parașute. Se întrebă dacă fusese un accident, sau dacă făcea parte din ciclul de viată al bizarelor creaturi.

Hilvar se culcă în așteptarea următoarei vizite planetare. Dintr-un motiv pe care robotul nu-l lămurise, nava călătorea încet — cel puţin în comparaţie cu viteza de pînă atunci — în interiorul unui sistem solar. Avură nevoie de aproape două ore să ajungă la corpul ceresc ales drept a treia escală. Alvin rămase ușor surprins că o simplă călătorie interplanetară dura atît de mult.

Cînd pătrunseră în atmosferă, își trezi partenerul.

— Ce crezi despre asta? întrebă indicînd ecranul.

Peisajul era mohorît; predominau tonurile negre și cenușii, nu se distingea nici un semn de vegetaţie, sau orice allă prezenţă a vieţii. Existau însă dovezi indirecte; dealurile scunde și văile puţin adînci erau presărate de emisfere absolut perfecte, unele dispuse în desene complexe, simetrice.

Pe ultima planetă învăţaseră ce sensul prudenţei. După ce analizară cu atenţie toate posibilităţile, rămaseră în văzduh, la o înălţime destul de marc, trimiţînd robotul să investigheze. Prin ochii lui, văzură apropiindu-se una dintre emisfere. Robotul plutea la numai cîţiva metri de suprafaţa netedă, lipsită de semne distinctive.

Nu se zărea nici o intrare și nici vreo indicaţie asupra scopului emisferei. Era destul de mare, cu peste treizeci de metri înălţime. Altele erau chiar și mai mari. Dacă constituia o clădire, se părea că nu dispunea de nimic asemănător unei intrări sau ieșiri.

După ce șovăi un timp, Alvin comandă robotului să înainteze și să atingă cupola. Spre marea lui surprindere, mașina refuză să-l asculte.

— De ce nu execuţi ordinul? întrebă Alvin revenindu-și din uimire.

— Este interzis, veni răspunsul.

— Interzis de către cine?

— Nu știu.

— Atunci cum… Nu, anulez întrebarea. Este o interdicţie programată în interiorul tău?

— Negativ.

Eliminase o posibilitate. Fusese posibil ca ei, constructorii cupolelor, să fi fost și constructorii robotului, capabili să includă interdicţia respectivă în programul original.

— Cînd ai primit ordinul? întrebă Alvin.

— Atunci cînd am coborît.

Alvin se întoarse către Hilvar, cu lumina unei noi speranţe arzîndu-i în ochi.

— Aici există viaţă inteligentă! Simţi ceva?

— Nu. Locul mi se parc la fel de mort ca prima planetă vizitată.

— Mă duc la robot. Să vedem dacă restricţia se aplică și fiinţelor vii.

Hilvar nu comentă, deși nu părea deosebit de încîntat. Coborîră nava pe sol, la treizeci de metri de emisferă, nu departe de robot și deschiseră ecluza.

Alvin știa că ecluza nu se deschidea decît dacă creierul navei se convingea că atmosfera e respirabilă. O secundă crezu că acesta comisese o greșeală. Acrul era extrem de rarefiat și abia îi alimenta plămînii. Apoi, inhalînd adînc, descoperi că putea absorbi suficient oxigen ca să supravieţuiască, deși simţea că nu avea să reziste mai mult de cîteva minute acolo.

Gîfîind din greu, se apropiară de robot și de peretele curb al domului misterios. Făcură încă un pas — apoi se opriră simultan, izbiţi de aceeași neașteptată lovitură. Precum dangătul unui clopot uriaș, în minţile lor răsunase un mesaj:

PERICOL. NU VĂ APROPIAȚI.

Asta fusese tot. Nu un mesaj exprimat în cuvinte, ci exclusiv prin gînduri. Alvin era sigur că orice creatură, indiferent de nivelul de inteligenţă, ar fi primit același avertisment, în aceeași manieră perfect inteligibilă —în străfundul minţii lui.

Un avertisment, nu o ameninţare. Cumva, știau că avea în vedere propria lor protecţie. Aici, părea să spună, se găsește ceva foarte periculos, iar noi, creatorii lui, sîntem preocupaţi ca nimeni să nu sufere, apropiindu-se în necunoștinţă de cauză.

Cei doi tineri se retraseră cîţiva pași și se priviră, fiecare așteptîndu-l pe celălalt să rostească ce gîndea. Hilvar sintetiză cel dintîi situaţia.

— Am avut dreptate, Alvin, zise el. Aici nu există viaţă inteligentă. Semnalul de avertizare e automat, declanșîndu-se atunci cînd te apropii la o anumită distanţă.

Alvin încuviinţă și adăugă:.

— Mă întreb ce anume încercau să protejeze? Sub cupolele acestea încap clădiri!.. Orice!..

— N-avem cum să aflăm dacă toate impun aceeași restricţie. Mai interesante mi se par diferenţele dintre cele trei planete vizitate. Au golit-o complet pe prima… pe a doua au abandonat-o fără mari probleme… iar aici au devenit extrem de grijulii. Poate că plănuiau să revină într-o bună zi și dpreau ca totul să fie în perfectă ordine.

— Dar nu s-au mai întors și de atunci a trecut foarte mult timp.

— Poate s-au răzgîndit.

Curios, medită Alvin, cum atît el cît și Hilvar începuseră, în mod inconștient, să se refere la niște ipotetici «ei». Indiferent cine fuseseră aceștia, prezenţa lor se simţise limpede pe prima planeta, iar aici devenise chiar foarte puternică. Lumea de faţă fusese ambalată eu grijă și pusă la păstrare, parcă în vederea unei utilizări viitoare.

— Să ne-ntoarcem, gîfîi Alvin. Abia mai respira.

După ce ecluza se închise îndărătul lor și ei își reveniră, discutară următorul pas. Pentru o cercetare corespunzătoare ar fi trebuit să testeze un număr mare de cupole, cu speranţa de a găsi una care să nu emită semnalul de avertisment, unde să poată să pătrundă. Dacă încercarea eșuă… dar Alvin nici nu voia să se ia în considerare această posibilitate.

Fu însă nevoit să o facă peste mai puţin de jumătate de ceas, într-un mod mult mai dramatic decît și-ar fi închipuit. Robotul investigase fără rezultat șase cupole, cînd întîlniră ceva ce nu-și găsea locul în ordinea și aranjamentul respectiv.

Dedesubt se afla o vale largă, mai puţin împestriţată de impenetrabilele și misterioasele emisfere. În centrul văii se zărea cicatricea distincta a unei gigantice explozii — o explozie care azvîrlise schije pe mai mulţi kilometri, în toate direcţiile, și care pîrjolise solul, formînd un crater puţin adînc.

Iar lîngă crater se afla epava unei nave.

Asolizară aproape de locul străvechii tragedii și porniră încet, drămuindu-și respiraţia, spre giganticul fuselaj înălţat deasupra lor. Din navă rămăsese numai o secţiune scurtă, probabil prova ori pupa, restul fiind distrus de explozie. În vreme ce se apropiau de epavă, un gînd se înfiripă treptat în mintea lui Alvin, devenind tot mai puternic, pînă atinse statutul unei certitudini.

— Hilvar, articulă el cu greutate, descoperind că abia reușea să vorbească și să umble în același timp, cred că asta-i nava care a coborît pe cea dintîi planetă.

Prietenul său încuviinţă din cap, preferînd să nu-și piardă suflul. Și pe e îl izbise aceeași idee. Soarta acelor primi vizitarori reprezenta o lecţie bună pentru imprudenţi. Spera ca Alvin să nu uite ceea ce vedea.

Ajunseră lîngă fuselaj și ridicară privirile spre interiorul navei. Priveau parcă într-o clădire uriașă, despicată cu brutalitate; podelele, pereţii și plafoanele, rupte în planul exploziei, ofereau imaginea distorsionată a unei secţiuni de-a lungul navei. Oare ce fiinţe, se întrebă Alvin, zăceau acolo, în epava propriului vas?