Arthur Clarke - Orașul și stelele

— Povestește-mi despre Lys, o rugă. De ce v-aţi despărţit de Diaspar? Cu toate că mi se pare că știţi multe despre noi.

Seranis surîse înaintea nerăbdării lui.

— Toate la timpul lor. Mai întîi aș vrea să cunosc cîte ceva despre line. Spune-mi cum ai descoperit drumul către noi și de ce ai venit.

Șovăielnic la început, apoi, treptat, cu mai multă siguranţă, Alvin istorisi totul. Pînă atunci nu mai vorbise atît de liber. Aici, în sfîrșit, exista cineva care să nu rîdă de visele sale, pentru că știa că acele vise erau adevărate. O dată sau de două ori, Seranis îl întrerupse cu întrebări scurte, atunci cînd el menţiona un aspect al Diasparului necunoscut ei. Lui Alvin îi venea greu să înţeleagă că lucruri făcînd parte din existenta cotidiană puteau fi de neînţeles cuiva care nu trăise niciodată în oraș și nu cunoștea nimic despre cultura și organizarea lui complexă. Seranis asculta cu o astfel de atenţie încît o crezu fascinată de povestea lui; abia mai tîrziu avea să realizeze ca vorbele sale erau ascultate și de alte creiere, în comunicare cu cel al femeii.

Cînd termina, se făcu tăcere. Apoi Seranis îl privi și întreba:

— De ce ai venit în Lys?

Alvin o măsură surprins.

— Ți-am explicat. Voiam sa explorez lumea. Toţi îmi spuseseră că dincolo de oraș nu se află decît pustiul, dar trebuia să verific cu ochii mei.

— A fost singurul motiv?

Alvin ezită. În cele din urmă, nu răspunse exploratorul încăpăţîna), ci copilul pierdut, născut într-o lume străină.

— Nu, murmura el, n-a fost singurul motiv, deși n-am realizat-o pînă astăzi. Eram singur…

— Singur? În Diaspar? Pe buzele lui Seranis apăruse un zîmbet, dar în ochii ei se citea înţelegere și tînărul știu că acesta era răspunsul așteptat de ea.

Acum, după ce-și povestise viaţa, o așteptă să-și respecte făgăduiala. Seranis se ridică, începînd să se plimbe pe terasă.

— Cunosc întrebările pe care vrei să le pui, rosti ea. La unele îţi pot răspunde, însă ar fi obositor să o fac în cuvinte. Deschide-ţi mintea către mine și-ţi voi spune ceea ce dorești să știi. Ai încredere; fără permisiunea ta nu voi citi nimic.

— Ce vrei să fac? întrebă precaut Alvin.

— Să fii de acord să-mi accepţi ajutorul. Să mă privești în ochi… și să uiţi totul.

Alvin n-a știut niciodată cu exactitate ce s-a întîmplat. Peste simţurile sale se lăsase un voal opac și, cu toate că nu-și amintea cum le dobîndise, cînd căută în minte cunoștinţele se găseau acolo.

Vedea trecutul; nu limpede, ci așa cum vede cineva o cîmpie înceţoșată, de pe un munte înalt. Înţelese că omul nu fusese dintotdeauna un locuitor al orașelor, iar atunci cînd mașinile îl eliberaseră de trudei, între cele două civilizaţii se instaurase o rivalitate permanentă. În Epoca Zorilor existaseră mii de orașe, însă o mare parte a omenirii preferase să trăiască în comunităţi relativ mici. Transportul universal și mijloacele de comunicaţie instantanee ofereau contacte cu restul lumii, iar nevoia convieţuirii laolaltă cu milioane de oameni nu era stringentă.

În zilele de început, Lys fusese asemenea altor sute de așezări. Dar treptat, de-a lungul timpului, dezvoltase o cultură independentă, una dintre cele mai evoluate în istoria umanităţii. O cultură bazată îndeosebi pe utilizarea directă a puterii mentale, ceea ce o deosebea de restul societăţilor omenești, bazate tot mai mult pe mașini.

De-a lungul eonilor, avansînd pe căile lor diferite, prăpastia dintre Lys și restul lumii s-a adîncit. Peste ea se aruncau punţi numai în momentele de criză: cînd Luna intrase în procesul periculos de apropiere de Pămînt, distrugerea ei constituise opera savanţilor din Lys. Tot ei asiguraseră și apărarea Terrei împotriva Invadatorilor, opriţi în cele din urmă în lupta de la Shalmirane.

Bătălia aceea epuizase omenirea. Unul cîte unul, orașele muriseră și deșertul le acoperise. Pe măsură ce populaţia scădea, oamenii începură migraţia care avea să facă din Diaspar ultimul și cel mai mare dintre toate așezările umane.

Majoritatea acestor schimbări nu afectaseră Lysul, deși el purtase propriul său război — împotriva pustiului. Bariera naturală a munţilor nu era suficientă, și multe veacuri au trecut înainte ca oaza cea mare să scape de spectrul nisipului.

Imaginile deveneau neclare aici, poate în mod intenţionat. Alvin nu distingea ce anume se întreprinsese ca Lys să capete virtuala veșnicie proprie Diasparului.

Vocea lui Seranis părea să ajungă la el de la mare depărtare. Nu era numai vocea ei, ci o simfonic de cuvinte, cîntată parcă la unison de multe alte glasuri.

— Asta e, foarte pe scurt, istoria noastră. Vezi deci ca și în Epoca Zorilor am avut puţine legături cu alte orașe, chiar dacă locuitorii lor ne vizitau adesea. Nu i-am împiedicat niciodată, deoarece mulţi dintre cetăţenii noștri de seamă au venit de afară. Însă, cînd orașele au început să moară, n-am dorit să fim tîrîţi în prăbușirea lor. După întreruperea transportului aerian, în Lys nu s-a mai putut ajunge decît într-un singur mod, prin sistemul transportor din Diaspar. Capătul dinspre voi a fost închis odată cu amenajarea parcului… și ne-aţi uitat, deși noi nu v-am uitat pe voi niciodată.

Diaspar ne-a surprins. Ne așteptasem să aibă soarta celorlalte orașe, însă el a reușit să formeze o cultură stabilă, cu șanse de a dura tot atît cît și Pămîntul. Nu este o cultură pe care noi o admirăm, totuși ne bucură că cei ce doreau să scape au izbutit. Drumul parcurs de tine astăzi a fost parcurs de mai mulţi decît ai crede, și aproape toţi au fost oameni deosebiţi, ce au adus cu ei ceva de valoare cînd au intrat în Lys.

Glasul se stinse. Paralizia simţurilor lui Alvin se destrămă, iar tînărul își reveni. Văzu cu surprindere că soarele coborîse mult sub vîrfurile copacilor și că cerul estic purta deja amprenta nopţii. Undeva, un clopot vibra cu un dangăt răsunător, pulsînd lent în liniștea amurgului și încărcînd văzduhul cu mister. Alvin se pomeni înfiorîndu-se ușor, nu de prima atingere a răcorii nopţii, ci datorită lucrurilor aflate. Se făcuse foarte tîrziu, iar el se găsea departe de casă. Brusc, simţi nevoia să-și revadă prietenii, să fie iarăși printre imaginile și scenele familiare ale Diasparului.

— Trebuie să plec, rosti el. Khedron… părinţii mei… mă așteaptă. Nu era chiar adevărul. Cu siguranţă, Khedron se întreba ce anume i se întîmplase, dar altcineva, din cîte știa Alvin, nu era la curent cu plecarea sa. Nu-și explica motivul pentru care minţise și imediat îi fu rușine.

Seranis îl privi gînditoare.

— Mă tem că nu-i atît de simplu, spuse ea.

— Ce vrei să zici? Transportorul nu mă va duce înapoi? Refuza să dea crezare ideii că putea fi reţinut în Lys împotriva voinţei sale, deși gîndul îi fulgerase prin minte.

Pentru prima dată, Seranis păru oarecum stînjenită.

— Noi am discutat cazul tău, reluă ea fără să explice cine erau acei «noi», sau ce anume discutaseră. Dacă te vei întoarce în Diaspar, orașul va afla de existenţa noastră. Chiar dacă ne-ai promite să nu destăinui nimic, vei vedea că în timp e imposibil să păstrezi secretul.

— Dar de ce doriţi ca el să fie păstrat? replică tînărul. Eu cred că ar fi bine pentru ambele orașe dacă locuitorii lor s-ar întîlni din nou.

— Noi sîntem de altă părere. Dacă s-ar deschide porţile, ţinutul nostru ar fi copleșit de curioși și de căutătorii de senzaţii inedite. În schimb, rămînînd ascuns, doar cei mai buni dintre voi vor ajunge pînă aici.