Arthur Clarke - Orașul și stelele

Cînd ajunseră la uriașa cale circulară din jurul parcului, se despărţiră într-o tăcere împietrită. Privind-o pe Alystra dispărînd în depărtare, Khedron se întrebă obosit ce planuri îi treceau fetei prin minte.

Deocamdată putea fi sigur de un singur lucru. Următoarea perioadă de timp n-avea să se plîngă de plictis.

Alystra acţionă iute și inteligent. Nu-și pierdu vremea să ia legătura cu Eriston și Etania; părinţilor lui Alvin le lipsea adevărata personalitate; pentru ei simţea o oarecare afecţiune, dar nu respect. Ei ar fi argumentat mult și inutil, ca în cele din urmă să facă ce făcea Alystra acum.

Jeserac o ascultă fără să-și exteriorizeze în vreun fel simţămintele. Își ascunse bine îngrijorarea — atît de bine, încît fata fu chiar dezamăgită. Ei uneia i se părea că niciodată nu se mai petrecuse ceva atît de extraordinar și de important, dar calmul lui Jeserac îi retezase elanul. După ce termină, bărbatul o chestionă pe îndelete și-i sugeră, în mod indirect, că putea comite o greșeală. Ce motiv o determina să creadă că Alvin părăsise cu adevărat orașul? Poate că totul fusese o glumă pe seama ei. Implicarea lui Khedron conferea probabilitate ipotezei. Poate că exact în clipa aceea, ascuns undeva în Diaspar, Alvin rîdea pe înfundate.

Singurul lucru pozitiv obţinut de la Jeserac fusese promisiunea că el se va interesa, căutînd-o apoi în ziua următoare. Jeserac o sfătui ca între timp să nu-și facă griji și că ar fi fost bine dacă n-ar mai fi povestit nimănui nimic. Nu era necesar să provoace o problemă generală în legătură cu un incident ce avea, probabil, să se clarifice în cîteva ore.

Alystra îl părăsi pe tutore cu un ușor sentiment de frustrare. Ar fi fost însă mult mai mulţumită dacă ar fi știut ce întreprinsese acesta imediat după plecarea ei.

Jeserac avea prieteni în Consiliu. În lunga lui viaţă, el însuși se numărase printre membrii Consiliului și, dacă ghinionul nu-l ocolea, putea să fie iarăși. Îi căută pe trei dintre prietenii săi mai influenţi și, cu prudenţă, le stîrni interesul istorisind ceea ce aflase. În calitate de tutore al lui Alvin, era perfect conștient de poziţia sa foarte delicată și dorea să se pună la adăpost. Deocamdată, cu cît erau mai puţini cei ce știau de întîmplare, cu atît mai bine.

De îndată se căzu de acord ca în primul rînd să fie contactat Khedron, căruia să i se ceară explicaţii. Excelentul lor plan avea un singur neajuns. Khedron îl anticipase și acum era de negăsit.

Dacă exista vreo ambiguitate referitoare la poziţia lui Alvin, gazdele sale se dovedeau extrem de atente să nu i-o amintească. Era liber să meargă oriunde dorea în Airlee, micuţa așezare condusă de Seranis — deși termenul de «conducere» nu era cel mai nimerit pentru a descrie rolul ci în comunitate. Alvin avea uneori impresia că femeia aceea era un soi de dictator înţelept, însă alteori i se părea că îi lipsea orice putere. Deocamdată, tînărul nu izbutise cîtuși de puţin să priceapă sistemul social al Lysului, fie datorită simplităţii, fie din contra, datorită unei complexităţi ale cărei ramificaţii îi scăpau cu desăvîrșire, tot ceea ce descoperise se rezuma la faptul că Lys se compunea din numeroase așezări, între care Airlee constituia un exemplu tipic. Și totuși, dintr-un alt punct de vedere, nu existau exemple tipice; Alvin fusese asigurat că fiecare așezare se străduia să se deosebească cît mai mult de vecinele ei. Totul era extrem de confuz.

Deși adăpostea mai puţin de o mie de oameni, Airlee era un loc al surprizelor. Aproape că nu exista aspect al vieţii care să nu difere de cel corespunzător din Diaspar. Diferenţele mergeau pînă la chestiuni fundamentale, precum comunicarea. În Lys numai copiii foloseau vocea, adulţii vorbeau foarte rar și, după o vreme, Alvin înţelese că o făceau numai din politeţe faţă de el. Era o experienţă stranie și iritantă să te simţi învăluit într-o plasă uriașă de cuvinte plutind tăcute și insesizabile, dar după un timp tînărul se obișnui. Dată fiind inutilitatea cuvîntului vorbit, supravieţuirea limbajului o găsea surprinzătoare. Abia mai tîrziu descoperi că locuitorilor Lysului le plăceau foarte mult cîntecele și, dealtfel, orice formă de muzică. Fără acel stimulent, era extrem de plauzibil să fi devenit muţi cu foarte multă vreme în urmă.

Gazdele sale se arătau permanent ocupate, prinse cu treburi și cu rezolvări de probleme, de obicei de neînţeles pentru Alvin. Atunci cînd înţelegea ce făceau, mare parte a activităţii lor îi părea fără rost. De pildă, majoritatea alimentelor se obţineau pe cale naturală, și nu sintetizate conform tehnologiilor dezvoltate cu ere în urmă. Cînd remarcase acest fapt, i se explicase cu răbdare că locuitorilor Lysului le plăcea să privească plantele dezvoltîndu-se, să urmărească efectele unor experimente genetice complicate, să obţină gusturi și arome tot mai rafinate. Airlee, spre exemplu, era faimoasă pentru fructele sale, însă cînd tînărul gustă din ele nu le consideră mai gustoase decît cele obţinute în Diaspar prin simpla mișcare a unui deget.

La început se întrebă dacă cei din Lys nu cumva uitaseră, ori poate că nici nu dispuseseră vreodată de forţele și aparatele care pentru el erau normale și pe care se baza viaţa lui în Diaspar. Curînd descoperi că motivul nefolosirii lor era altul. Uneltele și știinţa existau, dar se utilizau doar în caz de absolută nevoie. Exemplul cel mai grăitor îl oferea sistemul de transport, dacă putea fi denumit astfel. Pe distanţe scurte oamenii mergeau pe jos și asta părea să le facă plăcere. Cînd se grăbeau, sau trebuiau să deplaseze greutăţi, foloseau animale, în mod evident crescute în acest scop. Era vorba de un animal scund, cu șase picioare, foarte docil și puternic, însă lipsit de inteligenţă. O altă specie o reprezentau animalele de curse, cu patru picioare, însă folosind cînd alergau numai musculoasele membre posterioare. Puteau traversa Lysul în doar cîteva ore, cu un călăreţ instalat într-o șa pivotantă. Nimic nu l-ar fi convins pe Alvin să riște o asemenea cursă, chiar dacă printre tineri reprezenta un sport foarte popular. Armăsarii lor, selecţionaţi cu grijă, erau aristocraţii lumii animale, și erau conștienţi de poziţie. Deţineau un vocabular destul de bogat și Alvin îi auzea adesea discutînd între ei, lăudîndu-se cu trecute sau viitoare succese, încercă să fie prietenos aruncînd cîteva cuvinte, însă ei pretinseră că nu-l înţeleg, iar la insistenţele sale se îndepărtară, tropotind demni și superiori.

Aceste două rase de animale se dovedeau suficiente pentru muncile obișnuite, oferind proprietarilor satisfacţii de neobţinut din partea unor creaţii mecanice. Totuși, pentru viteze foarte mari sau greutăţi deosebite, se utilizau fără ezitare mașinile.

Cu toate că lumea animală a Lysului îi oferise lui Alvin o mulţime de surprize interesante, cel mai mult continuau să-l fascineze extremele locuitorilor. Copiii și bătrînii… ambele categorii la fel de uimitoare și la fel de pasionante. Cel mai bătrîn om din Airlee de-abia atinsese al doilea veac, și mai avea de trăit doar cîţiva ani. Cînd el avea să ajungă la vîrsta aceea, gîndise Alvin, trupul nu i-ar fi cunoscut nici o schimbare, în vreme ce bătrînul, lipsit de perspectiva un lanţ de existenţe viitoare, își va fi epuizat total resursele fizice. Avea părul complet alb, iar faţa incredibil de brăzdată de riduri. Părea să-și petreacă întregul timp la soare, sau plimbîndu-se încet, schimbînd saluturi insonore cu cei întîlniţi. Din cîte își dădea seama Alvin, era mulţumit și nu cerea mai mult de la viaţă, deloc tulburat de apropiatul sfîrșit.