Arthur Clarke - Orașul și stelele

Mergînd fără grabă spre așezare, Alvin se strădui să priceapă ceea ce vedea. Nimic nu era familiar. Pînă și aerul era altfel, pulsînd de viaţă necunoscută. Iar oamenii blonzi ce umblau cu graţie printre clădiri nu aparţineau în nici un caz rasei celor din Diaspar.

Nu-l băgau în seamă pe Alvin, iar lipsa lor de reacţie era ciudată deoarece straiele sale difereau total. În Diaspar temperatura era permanent constantă, făcînd ca hainele celor de acolo să fie pur ornamentale și adesea extrem de elaborate. Aici însă veșmintele păreau mai degrabă funcţionale, croite pentru uz, nu pentru podoabă, fiind frecvent compuse dintr-o togă simplă, drapată în jurul corpului.

Locuitorii Lysului reacţionară la prezenţa lui Alvin abia cînd acesta avansase destul de mult în așezare, dar maniera în care o făcură fu oarecum surprinzătoare. Dintr-o clădire se ivi un grup de cinci persoane, pornind hotărîţi spre el, cu aerul că îi așteptaseră sosirea. Tînărul simţi o bruscă și ameţitoare tulburare, iar sîngele îi bubui în tîmple. Se gîndi la întîlnirile decisive dintre oameni și alte civilizaţii, petrecute pe lumi îndepărtate. Cei din faţa sa aparţineau propriei sale specii… dar cum evoluaseră ei în eonii ce-i separaseră de Diaspar?

Delegaţia se opri la doi metri de Alvin. Conducătorul ei zîmbi, întinzînd mîna în străvechiul gest de salut.

— Am considerat că este mai bine să ne întîlnim aici. Așezarea noastră e foarte diferită de Diaspar, iar drumul de la capătul liniei oferă vizitatorilor șansa… aclimatizării.

Alvin acceptă mîna întinsă, însă o clipă fu prea surprins ca să răspundă. Bănuia de ce îl ignoraseră cu toţii pînă acolo.

— Știaţi că vin? întrebă în cele din urmă.

— Bineînţeles. Știm întotdeauna cînd se mișcă un transportor. Spune-mi, cum ai descoperit drumul? A trecut atîta vreme de la ultima vizită, încît ne temeam că secretul a fost pierdut pentru vecie.

Vorbitorul fu întrerupt de unul din însoţitori:

— Să ne stăpînim curiozitatea, Gerane. Seranis ne așteaptă.

Numele «Seranis» fusese precedat de un cuvînt necunoscut lui Alvin, care presupuse că reprezenta un soi de titlu. Nu întîmpină nici o greutate în înţelegerea limbajului, dar nici nu considera faptul ca fiind uimitor. Diaspar și Lys aveau aceeași moștenire lingvistică, iar străvechea invenţie a înregistrării sunetului îngheţase de mult timp graiul într-un tipar rezistent.

Gerane înălţă din umeri, cu o resemnare ironică.

— Perfect, zîmbi el. Seranis are puţine privilegii — nu vreau să i-l răpesc pe acesta.

Pătrunzînd mai adînc în așezare, Alvin îi studie pe cei din jur. Păreau blînzi și inteligenţi, însă acestea erau însușiri pe care le cunoștea și i se păreau normale. El căuta diferenţele faţă de cei din Diaspar. Diferenţe existau, însă greu de definit. Oamenii erau ceva mai înalţi decît Alvin, iar la doi dintre ei văzu cu claritate semnele vizibile ale vîrstei fizice. Aveau pielea arămie, cu tonuri foarte întunecate și toate gesturile păreau că degajă vigoare și însufleţire, deși în același timp, erau puţin confuze. Alvin surîse amintindu-și prorocirea lui Khedron, aceea că Lysul avea să se dovedească absolut identic cu Diaspar.

Localnicii îl priveau acum cu o curiozitate făţișă, în vreme ce își urma călăuzele; nu se mai prefăceau că asistă la un eveniment obișnuit. Deodată, dinspre arborii din dreapta răsunară ţipete ascuţite, pătrunzătoare, iar din pădure apăru în goană un grup de fiinţe mici, agitate, care se îngrămădiră în jurul tînărului. Acesta se opri complet uluit, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Întîlnise ceva ce propria lui lume pierduse cu atîta timp în urmă, încît astăzi aparţinea mitologiei. Așa începuse odată viaţa. Zgomotoasele și fascinantele creaturi erau copii umani.

Alvin îi privi cu o neîncredere dublată de o altă senzaţie tulburătoare, dar pe care n-o putea încă identifica. Nimic altceva nu i-ar fi readus în minte, cu atîta forţă, depărtarea faţă de lumea cunoscută lui. Diaspar plătise, și încă din plin, preţul nemuririi.

Se opriră înaintea celei mai mari clădiri! Se ridica în mijlocul luminișului, iar pe turnuleţul ei rotund, o flamură verde flutura în bătaia vîntului.

Cînd Alvin intră în clădire, toţi, cu excepţia lui Gerane, rămaseră pe loc. Înăuntru era liniște și răcoare. Razele soarelui, intrînd prin pereţii transparenţi luminau cu o strălucire blîndă. Podeaua era elastică și lucioasă, acoperită cu mozaicuri fine. Pe pereţi, un artist de talent și forţă zugrăvise peisaje din pădure. Alternînd cu tablourile lui se numărau imagini, ce lui Alvin nu-i evocau nimic, deși erau atractive și plăcute ochiului. Ușor adîncit într-un perele, un ecran dreptunghiular era acoperit cu o mulţime de culori mișcătoare — probabil un receptor visofonic, deși de mici dimensiuni.

Alături de Gerane urcă o scurtă scară circulară, care-i purtă pe terasa clădirii. Din locul acela se vedea întreaga așezare, alcătuită din aproximativ o sută de clădiri. In depărtare, arborii se răreau, delimitînd niște izlazuri întinse, unde pășteau mai multe specii de animale. Tînărul nu-și imagina ce anume puteau fi; majoritatea erau patrupede, însă unele păreau să aibă șase, sau chiar opt picioare.

Seranis îi aștepta în umbra turnului. Greu de spus ce vîrstă avea; părul ei lung, auriu, era presărat cu fire sure. Alvin bănuia că el constituia o indicaţie asupra anilor ei. Existenţa copiilor, cu toate consecinţele implicate, îi sporise confuzia. Acolo unde exista naștere, cu siguranţă trebuia să fie și moarte. Durata vieţii în Lys putea fi cu totul alta ca în Diaspar. N-avea cum să aprecieze dacă Seranis avea cincizeci, cinci sute sau cinci mii de ani dar, privind în ochii ci, simţea acea înţelepciune și experienţă profundă, încercate uneori în prezenţa lui Jeserac.

Femeia îi indică un scaun micuţ. Deși cu ochii surîdea binevoitoare, nu rosti nimic pînă ce Alvin nu se instală confortabil… sau cît de confortabil putea fi sub privirea ei intensă. Femeia suspină și i se adresă cu un glas șoptit:

— O asemenea ocazie nu apare prea des, așa încît te-aș ruga să mă scuzi dacă nu cunosc ceremonialul potrivit. Un oaspete însă, chiar neașteptat, beneficiază de anumite drepturi, înainte de a începe, trebuie să te avertizez de un lucru, îţi putem citi gîndurile.

Zîmbi la reacţia necontrolată a tînărului si continuă:

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Nici un alt drept nu e mai sfînt decît cel al secretului gîndurilor. Nu voi pătrunde în mintea ta decît dacă îţi vei da acordul. N-ar fi fost cinstit să-ţi ascund acest fapt. Vei înţelege de ce noi considerăm vorbirea oarecum lentă și greoaie. Nu o utilizăm des.

Revelaţia, deși ușor alarmantă, nu-l surprinse pe Alvin. Cîndva, atît oamenii cît și mașinile deţinuseră această aptitudine. Mașinile, care nu se schimbaseră, erau capabile să citească și acum gîndurile stăpînilor. Dar în Diaspar oamenii pierduseră darul pe care, odată, îl împărţiseră împreună cu servitorii lor.

— Nu știu ce anume te-a adus din lumea ta în a noastră, urmă Seranis, însă dacă ai pornit în căutarea vieţii, drumul tău a luat sfîrșit. În afară de Diaspar, dincolo de munţi nu se întinde decît deșertul.

În mod ciudat, Alvin nu se îndoi de cuvintele femeii, chiar dacă pînă în clipa aceea obișnuise să pună sub semnul întrebării părerile unanim acceptate. Singura lui reacţie fu una de tristeţe, pentru că se confirma tot ceea ce i se spusese.