Arthur Clarke - Orașul și stelele

Diaspar trebuia să se găsească la mulţi kilometri depărtare. Deasupra se întindea deșertul cu dunele sale mișcătoare. Poate chiar în clipa aceea gonea pe sub colinele neregulate, privite atît de des din Turnul lui Loranne.

Imaginaţia lui se îndreptă către Lys, parcă nerăbdătoare să ajungă acolo înaintea trupului. Ce fel de oraș era? Oricît de mult s-ar fi străduit, nu-și închipuia decît o altă versiune, la scară redusă, a Diasparului. Se întrebă dacă Lys mai exista, apoi se liniști, spunîndu-și că în caz contrar vehiculul nu s-ar fi clintit din locul lui.

Deodată, simţi o schimbare în vibraţia de sub tălpi. Aparatul încetinea — era absolut sigur. Timpul se scursese mai iute decît crezuse. Oarecum surprins, privi afișajul.

LYS

23 MINUTE

Nedumerit și puţin neliniștit, își lipi faţa de carcasa transparentă. Viteza încă transforma pereţii tunelului într-o ceaţă lipsită de detalii, însă uneori putea întrezări niște semne ce dispăreau aproape imediat. Iar la fiecare apariţie întîrziau tot mai mult în cîmpul său vizual.

Apoi, fără nici o tranziţie, pereţii tunelului dispărură. Trecea cu viteză foarte mare printr-un enorm spaţiu subteran, cu mult mai întins decît sala căilor mobile.

Privind uluit afară, Alvin distinse pe sol o reţea complexă de șine de ghidaj, care se întretăiau de nenumărate ori, dispărînd apoi într-un labirint de tuneluri. Din cupola arcuită a plafonului se revărsa o lumină albăstruie, și conturate pe fundalul luminos se deslușeau siluetele unor mașinării gigantice. Lumina era într-atît de puternică încît rănea ochii, iar Alvin pricepu că zona nu era destinată oamenilor. Peste o clipă trecea pe lîngă nenumărate rînduri de cilindri, așteptînd nemișcaţi pe șinele lor, cu mult mai mari decît cel în care călătorea Alvin. Tînărul presupuse că se utilizau la transportul materialelor. În jurul lor se găseau adunate stranii mecanisme poliarticulate, toate tăcute și încremenite în nemișcare.

Aproape la fel de repede, caverna dispăru înapoia lui. Prezenţa îl uluise. Pentru prima dată înţelegea cu adevărat uriașa hartă întunecată de sub Diaspar; lumea conţinea mai multe minuni decît visase el vreodată.

Privi din nou afișajul. Nu se modificase; traversarea ciudatei zone durase mai puţin de un minut. Accelera din nou. Deși senzaţia mișcării era aproape inexistentă, pereţii tunelului fulgerau în ambele părţi cu o viteză pe care nici măcar n-o bănuia.

I se păru că se scurge o veșnicie pînă ce vibraţia aproape insesizabilă reapăru. Afișajul anunţă:

LYS

1 MINUT

Minutul acela a fost cel mai lung cunoscut de Alvin vreodată. Vehiculul înainta tot mai încet. Nu era vorba de o simplă reducere a vitezei; în sfîrșit, se pregătea de oprire.

Lin și tăcut, cilindrul ieși din tunel într-o sală copie fidelă a celei de sub Diaspar. O clipă, tînărul fu prea surescitat să-și focalizeze privirea. Ușa se deschisese cu mult înainte ca el să înţeleagă că trebuia să coboare. Înainte de-a păși afară, se uită la panoul de afișaj pentru o ultima oară. Mesajul se modificase, dar anunţul strălucea mult mai liniștitor:

DIASPAR

35 MINUTE

Căutînd ieșirea, Alvin descoperi prima indicaţie că se afla în mijlocul unei civilizaţii diferite. În mod vădit, drumul spre suprafaţă îl constituia un tunel lung și larg, situat în capătul sălii, iar prin lunci urca un șir de trepte. Scările constituiau o paritate în Diaspar. La schimbările de nivel, arhitecţii orașului prevăzuseră rampe sau coridoare înclinate. Obiceiul se păstrase din vremurile cînd roboţii se deplasau pe roţi, iar treptele reprezentau pentru ei o barieră de netrecut.

Scara era foarte scurtă, terminîndu-se în faţa unor porţi ce se deschiseră automat la apropierea lui Alvin. Tînărul pătrunse într-o cameră micuţă, asemănătoare paralelipipedului care-l coborîse prin puţul lui Yarlan Zey. Nu fu surprins cînd, după cîteva minute, ușile se redeschiseră spre un coridor boltit, suind lin către o arcadă sub care se zărea cerul. Nu simţise nici o senzaţie de deplasare, totuși Alvin pricepu că urcase mai multe sute de metri. Se grăbi în susul coridorului, spre ușa scăldată în soare, uitînd teama în dorinţa de a vedea ce îl așteaptă.

Ieși pe versantul unei coline și pentru o secundă avu impresia că revenise în parcul central din Diaspar. Totuși, dacă acesta era un parc, giganticele lui dimensiuni nu puteau fi cuprinse cu privirea. Nicăieri nu se zărea orașul așteptat. Păduri și cîmpii se întindeau cît vedea cu ochii.

Ridică apoi privirea către orizont și acolo, deasupra copacilor, întinzîndu-se într-un arc uriaș ce încingea lumea, se afla un zid de piatră care ar fi umilit și pe uriașii cei mai semeţi ai Diasparului. Se ridica atît de departe încît detaliile erau neclare, însă conturul lui îl nedumereau pe Alvin. Abia cînd se acomoda cu scara colosalului peisaj își dădu seama că pereţii cei îndepărtaţi nu fuseseră clădiţi de om.

Timpul nu cucerise totul; Pămîntul avea încă munţi de care să fie mîndru.

Alvin rămase mult timp în gura tunelului, adaptîndu-se treptat cu lumea ciudată unde ajunsese. Era pe jumătate copleșit de șocul dimensiunilor și al spaţiilor deschise; inelul de munţi înceţoșaţi putea cuprinde zece orașe ca Diasparul. Nu zărise nici o urmă de viaţă omenească. Totuși, drumul care cobora colina părea întreţinut; n-avea altceva de făcut decît să-l urmeze.

La baza colinei, drumul dispărea printre arbori impunători, acoperind complet aproape soarele. Păși în umbra lor și fu întîmpinat de un amalgam de miresme și de sunete. Cunoștea deja foșnetul vîntului prin frunze, dar pe lîngă acesta se auzeau nenumărate zgomote care nu-i sugerau nimic. Îl asaltau arome necunoscute, mirosuri pierdute pînă și de memoria civilizaţiei sale. Căldura, profunzimea miresmelor și a culorilor, prezenţa nevăzută a unui milion de creaturi îl izbiră cu o violenţă aproape fizică.

Ajunse lîngă lac fără să fi observat vreun indiciu al acestuia. Arborii din dreapta dispărură și înainte apăru o uriașă întindere albastră, presărată cu insuliţe. Niciodată Alvin nu mai văzuse o pînză de apă atît de mare; prin comparaţie, cele mai întinse bazine din Diaspar nu erau decît băltoace. Se apropie încetișor de malul lacului și luă puţin din lichidul călduţ în căușul palmelor, lăsîndu-l să se scurgă printre degete.

Peștele mare și argintiu, apărut brusc dintre ierburile subacvatice, fu prima creatură non-umană văzută vreodată de Alvin. Ar fi trebuit să-i apară pe de-a întregul nou, totuși forma peștelui obseda mintea tînărului prin familiaritate. Așa cum se oprise, suspendat în adîncul verzui, tremurînd imperceptibil din aripioare, părea însuși întruchiparea forţei și vitezei. Aici, transpuse într-un corp viu, se regăseau liniile pline de graţie ale măreţelor nave ce stăpîniseră cîndva cerurile Pămîntului. Evoluţia și știinţa descoperiseră aceleași răspunsuri, dar creaţiile Naturii duraseră mai mult.

În cele din urmă, Alvin se desprinse de sub vraja locului și își continuă drumul șerpuit. Pădurea se închise iarăși în jur, însă nu pentru mult timp. Poteca se sfîrși într-un luminiș lat de aproape un kilometru și de două ori mai lung… iar Alvin înţelese de ce nu văzuse pînă atunci picior de om.

Poiana era presărată de clădiri cu un etaj, colorate în nuanţe pastelate, odihnitoare pentru ochi chiar în lumina orbitoare a soarelui. Majoritatea erau destul de simple, totuși cîteva fuseseră construite cu un stil arhitectural rafinat, cu niște coloane canelate și ornamente graţioase în unghiuri drepte. Toate acele clădiri, probabil foarte vechi, foloseau arcul ogival a cărui origine se pierdea în zorii istorici.