Arthur Clarke - Orașul și stelele

Printr-o bruscă și tăcută implozie, Diasparul se contractă la o fracţiune din mărimea sa anterioară. Parcul dispăru, zidul mărginaș de turnuri gigantice, legate între ele, se evaporă. Orașul din faţa lor era deschis lumii deoarece drumurile radiale se întindeau spre limitele imaginii, neîntrerupte de nici o barieră. Acesta era Diasparul înainte ca marea transformare să se abată asupra omenirii.

— N-avem cum merge mai departe, rosti Khedron indicînd ecranul, unde apăruseră cuvintele SFÎRȘITUL REGRESIUNII. Aceasta trebuie să fie cea mai veche imagine din celulele de memorie. Mă îndoiesc că înaintea ei s-au utilizat circuitele de eternitate; totul se uza în mod natural.

Alvin privi modelul străvechiului oraș. Se gîndi la traficul pe care-l cunoscuseră acele drumuri, în vreme ce oamenii veneau și plecau din toate colţurile lumii lor, și alte altor lumi. Aceia fuseseră strămoșii săi, și faţă de ei se simţea mai apropiat decît de actualii tovarăși de viaţă. Dorea să-i vadă, să le cunoască gîndurile atunci cînd umblau pe străzile unui Diaspar aflat la o distanţă de un milion de ani. Totuși gîndurile lor nu puteau fi încărcate de fericire, deoarece ei trăiseră sub umbra Invadatorilor. În cîteva secole aveau să întoarcă spatele gloriei și să ridice un zid împotriva Universului.

Khedron deplasă imaginea displayului de vreo zece ori, înainte și înapoi, prin scurta perioadă ce marca transformarea. Schimbarea dintr-un orășel deschis într-o metropolă apărată de ziduri durase ceva mai mult de o mie de ani. Probabil că în acest răstimp, mașinile care serviseră cu atîta credinţă Diasparul, proiectaseră și construiseră, iar în circuitele de memorie fuseseră introduse datele ce le permiteau îndeplinirea sarcinilor. Acolo intraseră și structurile bazice ale tuturor indivizilor aflaţi în prezent în viaţă, astfel încît, la chemarea unui impuls, să poată fi înveșmîntaţi în materie și renăscuţi în Palatul Creaţiei. Într-un anume fel și Alvin trebuia să fi existat în lumea aceea străveche. Desigur, exista posibilitatea ca persoana sa să fie total sintetizată, să fi fost planificat de artiști, de ingineri ce lucraseră cu unelte de o inimaginabilă complexitate, cu un scop bine definit. Cu toate acestea, i se părea mai probabil ca el să constituie un amalgam al celor ce trăiseră și pășiseră cîndva pe acest Pămînt.

Odată cu noul oraș, foarte puţin mai rămăsese din vechiul Diaspar; parcul îl acoperise aproape în întregime. Înainte de transformare, în centrul Diasparului existase un mic spaţiu verde, înconjurînd punctul de confluenţă ale arterelor radiale. Apoi se extinsese înzecit, ștergînd atît străzi cît și clădiri. Atunci se ridicase Mausoleul lui Yarlan Zey, înlocuind o gigantică construcţie rotundă, aflată la intersecţia străzilor. Alvin nu crezuse niciodată în legendele privind vechimea Mausoleului. Greșise.

— Crezi că putem explora imaginea aceasta, așa cum am procedat cu cea Diasparului contemporan? rosti tînărul fulgerat de un gînd.

Degetele lui Khedron alergară peste comenzile monitorului și ecranul răspunse întrebării. De mult dispărutul oraș începu să se mărească sub ochii lor, în vreme ce poziţia observatorului se deplasa pe străzile ciudat de înguste. Imaginile străvechi ale Diasparului continuau să fie la fel de limpezi și de distincte precum cele ale orașului unde trăiau ei în prezent. Timp de un miliard de ani, circuitele de memorie le menţinuseră într-o fantomatică existenţă, așteptînd momentul cînd cineva urma să le recheme. Și într-adevăr, gîndi Alvin, ceea ce vedea nu reprezenta o simplă rememorare. Era ceva mult mai complex… Era amintirea unei amintiri.

Nu știa ce putea să înveţe de acolo, sau dacă avea să-i fie de folos în căutare. Nu importa însă; privea fascinat în trecut, la o lume care existase pe vremea cînd oamenii încă mai rătăceau printre stele. Indică clădirea circulară, scundă, din centrul orașului.

— Să începem de aici, îi propuse lui Khedron. Mi se pare un început la fel de bun ca oricare altul.

Poate că a fost pur și simplu noroc, poate străfulgerarea unei amintiri străvechi, poate rezultatul logicii elementare. Nu conta deoarece, mai devreme ori mai tîrziu, oricum ar fi ajuns în acest punct — unde convergeau toate arterele radiale ale orașului.

Avu nevoie de zece minute să descopere că ele nu se întîlneau acolo doar din considerente de simetrie… Avu nevoie de zece minute ca să știe că lunga lui căutare își aflase sfîrșitul.

Alystra constatase că era extrem de ușor să-i urmărească pe Alvin și pe Khedron, fără ca aceștia să-și dea seama. Păreau extrem de grăbiţi — lucru în sine neobișnuit — și nu priveau deloc în urmă. Era un joc amuzant urmărirea aceea pe căile mobile, ascunsul în spatele oamenilor, fără a-i scăpa pe cei doi din vedere. Mai tîrziu, ţelul lor devenise evident; cînd părăsiră străzile și intrară în parc, fu limpede că mergeau la Mausoleul lui Yarlan Zey. Parcul nu avea alte clădiri, iar oameni atît de grăbiţi precum Alvin și Khedron nu puteau fi interesaţi de peisaj.

Deoarece pe ultimele sute de metri pînă la Mausoleu nu avea unde să se ascundă, Alystra așteptă dispariţia celor doi printre umbrele blocurilor de marmură. Apoi, imediat după ce îi pierdu din vedere, se grăbi în susul pantei acoperite cu iarbă. Era absolut sigură că se putea piti în spatele unei coloane, pînă avea să afle ce intenţionau Alvin și Khedron; după aceea, n-aveau decît s-o descopere.

Mausoleul era alcătuit din două cercuri concentrice de coloane, adăpostind un atrium interior. Coloanele mascau întreg spaţiul central, cu excepţia unui sector. Alystra evită să se apropie din direcţia respectivă și pătrunse în Mausoleu pe una din intrările laterale. Depăși prudentă primul cerc, nu zări pe nimeni, și se furișă spre cel de-al doilea. Printre coloane îl zărea pe Yarlan Zey privind către intrarea principală, peste parcul pe care-l construise, spre orașul străjuit de el de atîta vreme.

Dar în toată pustietatea din marmură nu se mai afla nimeni. Mausoleul era gol.

În acel moment, Alvin și Khedron se găseau la treizeci de metri sub pămînt, într-o cutie cubică ai cărei pereţi păreau să gonească permanent în sus. Aceea constituia singura indicaţie a deplasării; nu simţeau nici cea mai mică vibraţie care să dovedească rapida lor afundare, coborîrea spre o ţintă nici acum bănuită pe de-a-ntregul.

Fusese absurd de ușor, căci drumul era deja pregătit. (De cine? se întrebase Alvin. De Computerul Central? Ori de însuși Yarlan Zey, atunci cînd transformase orașul?) Displayul le arătase puţul vertical, plonjînd în adînc, însă nu-i urmaseră parcursul integral, deoarece imaginea dispăruse. Alvin înţelesese că monitorul nu deţinea, și probabil nici nu deţinuse vreodată, informaţiile solicitate.

De abia formulase gîndul respectiv și ecranul se iluminase din nou. Pe el apăruse un mesaj scurt, în limbajul simplificat, utilizat de mașini în comunicările cu oamenii din clipa în care obţinuseră egalitatea intelectuală:

AȘEZAȚI–VĂ ACOLO UNDE PRIVEȘTE STATUIA — ȘI NU UITAȚI:

DIASPARUL N-A ARĂTAT ÎNTOTDEAUNA AȘA.

Ultimele cinci cuvinte erau scrise cu litere mai mari, iar înţelesul întregului mesaj deveni imediat limpede tînărului. Parolele mentale codificate fuseseră utilizate de foarte multă vreme pentru deschiderea unor uși, sau acţionarea unor automate. Iar «staţi acolo unde privește statuia» — era chiar prea simplu.

— Mă întreb cîţi au citit mesajul ăsta? reflectă gînditor.