Arthur Clarke - Orașul și stelele

— Privește mozaicul ăsta, rosti Bufonul. Nu observi nimic ciudat?

— Nu, recunoscu tînărul după o scurta inspecţie. Pe mine mă lasă rece… dar nu-i nimic straniu aici.

Khedron trecu degetele peste gresiile multicolore.

— Nu prea ai spirit de observaţie, remarcă el. Uite-te la muchii — vezi cum s-au rotunjit? Așa ceva vezi arareori în Diaspar. Uzura… sfărîmarea materiei sub asaltul timpului, îmi amintesc o vreme cînd locul acesta era nou-nouţ, doar cu optzeci de mii de ani în urmă, în ultima mea viaţă. Dacă mă voi întoarce peste alte zece vieţi, voi găsi gresiile complet tocite.

— Nu văd nimic surprinzător, replică Alvin. În oraș există și alte lucrări de artă, nu îndeajuns de bune pentru a fi păstrate în circuitele de memorie, dar nici îndeajuns de rele pentru a fi distruse. Bănuiesc că, într-o bună zi, un alt artist va face aici o treabă mai bună. Iar lucrarea aceea va fi protejată împotriva uzurii.

— L-am cunoscut pe cel ce a făcut zidul acesta, reluă Khedron continuînd să cerceteze crăpăturile mozaicului. E curios că mi-o amintesc, căci pe individ nu-l mai ţin minte. Probabil nu l-am plăcut și de aceea l-am șters din amintiri. Rîse scurt: Poate că mozaicul l-am făcut chiar eu, într-una din perioadele mele de inspiraţie artistică și am fost atît de iritat cînd orașul a refuzat să-l treacă în eternitate, încît am hotărît să uit toată afacerea. Uite. Știam că se va rupe!

Izbutise să desprindă o așchie dintr-o gresie aurie și părea extrem de mulţumit de micul sabotaj. Aruncă bucăţica pe jos, adăugînd:

— Acum roboţii de întreţinere vor fi nevoiţi să întreprindă ceva!

Alvin înţelese că era o lecţie pentru el. I-o spunea straniul instinct, cunoscut sub numele de intuiţie, care părea să urmeze scurtături inaccesibile logicii simple. Privi așchia aurie de la picioare, încercînd să o asocieze cumva cu problema sa.

Nu-i fu dificil să găsească răspunsul, odată ce realiză că un astfel de răspuns era posibil.

— Pricep ce încerci să-mi spui. În Diaspar sînt multe lucruri ce nu sînt păstrate în circuitele de memorie, lucruri pe care nu le-aș găsi în monitoarele din Palatul Consiliului. Dacă aș fi mers acolo și aș fi căutat acest perete, nu l-aș fi descoperit.

— Ba zidul cred că da, însă pe el nu s-ar fi aflat nimic.

— Da, am înţeles, încuviinţa Alvin prea nerăbdător să mai despice firul în patru. În același mod, ar putea exista părţi ale orașului niciodată înscrise în circuitele de memorie, dar care să nu fi dispărut încă. Nu înţeleg însă cum mă ajută asta pe mine. Știu că zidul exterior există… și că nu are nici o deschidere în el.

— Poate că nici nu se există vreo ieșire, reflectă Khedron. Nu-ţi promit nimic, dar cred că monitoarele ne-ar învăţa foarte multe — dacă le-ar permite-o Computerul Central. Și cred că a început să te placă.

Pe drumul spre Palat, Alvin medită la ultima remarcă. Pînă atunci considerase că accesul la monitoare se datora exclusiv lui Khedron. Nu se gîndise că la mijloc ar fi putut fi și o anume calitate a sa. Faptul că era un Unic avea multe dezavantaje; o serie de compensaţii îi păreau normale.

În sala unde Alvin petrecuse atîtea ore, imaginea orașului continua să domine. De astă dată o privi cu alţi ochi; lucrurile reprezentate existau în realitate, numai că… probabil nu întreg Diasparul era reprodus acolo. Adevărat, orice nepotriviri ar fi fost minore și, din cîte își dădea seama, imposibil de detectat.

— Am mai încercat cu mulţi ani în urmă, însă comenzile au rămas blocate. Poate acum mă vor asculta.

Întîi încet, apoi cu tot mai multă siguranţă pe măsură ce-și reamintea vechile cunoștinţe, degetele lui Khedron se deplasară pe pupitru, oprindu-se pentru o clipă în punctele nodale ale grilei senzitive.

— Cred că e corect, zise în cele din urmă. Oricum, vom vedea imediat.

Ecranul se aprinse, dar în locul imaginii la care se așteptase Alvin, apăru un mesaj cel puţin ciudat:

REGRESIUNEA VA ÎNCEPE DUPĂ CE STABILIȚI VITEZA

— Ce prost sînt, mormăi Khedron. Am făcut totul bine, dar am uitat ce-i mai important. Degetele i se mișcară sigure pe taste, și cînd mesajul dispăru de pe ecran, se răsuci să privească macheta.

— Fii atent, Alvin. Cred că amîndoi vom afla ceva nou despre Diaspar.

Tînărul așteptă răbdător, însă nu se petrecu nimic. Imaginea orașului continua să plutească înainte, în toată splendoarea ei familiară. Tocmai voia să-l întrebe pe Khedron ce anume trebuia să se întîmple, cînd o mișcare bruscă îi atrase atenţia. Întoarse capul rapid într-acolo. Nu fusese decît un licăr, o străfulgerare de abia întrevăzută și nu reuși să distingă ceva clar.

Nu se modificase nimic, Diasparul era la fel cum fusese întotdeauna. Apoi văzu că Bufonul îl urmărea cu un zîmbet sardonic, așa că studie iarăși orașul. De această dată, fenomenul avu loc exact sub ochii lui.

Una dintre clădirile de la marginea parcului dispăru brusc, înlocuită fiind instantaneu de o alta complet diferită. Transformarea fusese atît de rapidă încît dacă ar fi clipit, Alvin n-ar fi remarcat-o. Privi uluit orașul subtil transformat, cu mintea în căutarea unui răspuns. Își aminti cuvintele apărute pe ecran, REGRESIUNEA VA ÎNCEPE… și înţelese de îndată ce se întîmpla.

— Așa arăta orașul cu mii de ani în urmă, șopti el către Khedron. Ne întoarcem în timp!

— O definiţie sugestivă, nu tocmai exactă, replică Bufonul. Ceea ce se întîmplă în fapt, este că monitorul rememorează versiunile anterioare ale Diasparului. Cînd se fac modificări, circuitele de memorie nu sînt pur și simplu golite. Informaţiile conţinute în ele sînt trecute în unităţi de stocare secundare, de uncie sînt rechemate ori de cîte ori apare nevoia. Am programat monitorul să regreseze prin unităţile respective cu viteza de o mie de ani pe secundă. Privim deja Diasparul de acum o jumătate de milion de ani, însă va trebui să ne întoarcem mult în timp pentru a vedea adevăratele schimbări. Voi mări viteza.

Reveni asupra comenzilor, iar în aceeași clipă nu doar o clădire, ci o întreagă stradă dispăru, înlocuită de un uriaș amfiteatru oval.

— Aha, Arena! exclamă Khedron. Îmi amintesc ce zarvă a provocat decizia de a scăpa de ea. Era rareori folosită, dar mulţi continuau s-o admire cu nostalgie.

Monitorul rechema mult mai iute amintirile; imaginea Diasparului gonea în trecut cu milioane de ani pe minut, iar schimbările se efectuau atît de rapid încît ochiul nu mai era capabil să le urmărească în întregime. Alvin observă că modificările orașului aveau o anumită ciclicitate; după o lungă staţionare, urma o avalanșă de reconstrucţii, urmată de o altă perioadă de inerţie. Diasparul semăna cu un organism viu, obligat să-și refacă puterile după fiecare explozie de creștere.

Pe parcursul acestor schimbări, configuraţia de bază a orașului nu se modificase. Clădirile apăreau și dispăreau, însă tiparul străzilor părea veșnic, iar parcul rămînea inima verde a Diasparului. Alvin se întrebă cît de mult putea sonda monitorul în trecut. Putea ajunge pînă la fondarea orașului, să treacă prin vălul despărţind adevărurile istoriei de miturile și legendele Zorilor?

Parcurseseră deja cinci sute de milioane de ani. Dincolo de zidurile Diasparului, însă în afara știinţei monitoarelor, se afla un alt Pămînt. Poate că existau oceane și păduri, sau chiar orașe pe care Omul nu le abandonase încă în prelunga sa retragere spre ultimul cămin.

Minutele se scurseră, fiecare un eon în micul univers al aparatelor. În curînd, își spuse Alvin, se va atinge nivelul celei dintîi memorii stocate, iar regresia va lua sfîrșit. Dar, deși lecţia fusese fascinantă, nu înţelegea cum l-ar ti ajutat să scape din oraș, acum și aici.