Arthur Clarke - Orașul și stelele

Jeserac îi declarase că nu cunoștea calea spre exterior și că se îndoia că ar fi existat vreuna. Interogate de Alvin, automatele de informaţii scotociseră zadarnic în memoriile lor aproape infinite. Erau în stare să explice fiecare amănunt al istoriei Diasparului, începînd cu primele tentative de înregistrare a datelor, mergînd pînă la bariera dincolo de care Epoca Zorilor rămînea de-a pururi ascunsă. Dar întrebării simple a lui Alvin nu-i puteau răspunde, ori poate că o putere superioară le interzicea să o facă.

Se văzu nevoit să-l caute pe Khedron.

— Ți-a luat ceva timp, totuși știam că, mai devreme sau mai tîrziu, mă vei vizita.

Siguranţa lui Khedron îl irita pe tînăr; nu-i plăcea să-și vadă comportamentul prezis cu atîta precizie. Se întrebă dacă Bufonul îi urmărise căutările, ori dacă știa exact ce anume încercase.

— Vreau să găsesc o ieșire din oraș, declară răspicat. Trebuie să existe și cred că m-ai putea ajuta s-o găsesc.

Un moment, Khedron tăcu. Dacă dorea, putea încă întoarce spatele drumului ce se deschisese înaintea lui, conducînd spre un viitor ce-i depășea puterile de premoniţie. Un altul n-ar fi ezitat; nici un locuitor al orașului, n-ar fi îndrăznit să deranjeze fantomele din vremuri moarte cu milioane de secole în urmă. Poate că nu era nici un pericol, poate că nimic nu era în stare să modifice încremenirea veșnică a Diasparului. Însă dacă exista posibilitatea apariţiei în lume a unui lucru nou și straniu, acum era ultima ocazie pentru a împiedica această apariţie.

Actuala ordine a lucrurilor în mulţumea pe Khedron. Adevărat, din cînd în cînd tulbura el ordinea aceea, dar numai superficial. Era un critic și nu un revoluţionar. Dorea să stîrnească numai vălurele pe suprafaţa acelui fluviu temporal, însă cursul refuza să-l schimbe. Înclinaţia spre aventură, cu excepţia celei pur mentale, îi fusese eliminată la fel de grijuliu și de atent ca ia toţi ceilalţi locuitori ai Diasparului.

Totuși mai avea, aproape stinsă, o scînteie de curiozitate, trăsătura care reprezentase cîndva darul cel mai de preţ al Omului. Și era pregătit să-și asume un anume risc.

Îl privi pe Alvin și încercă să-și amintească propria lui tinereţe, visele vechi de cinci sute de ani. Orice clipă a trecutului pe care voia s-o revadă era încă limpede și bine definită în memorie. Precum mărgelele unui șirag, viaţa prezentă și cele dinaintea ei se succedau una cîte una; el putea apropia mental și să examineze pe oricare dintre ele. Majoritatea bătrînilor Khedroni îi erau acum străini; tiparele de bază erau aceleași, însă greutatea experienţei îi separa pentru totdeauna. Dacă ar fi dorit; și-ar fi scos complet din minte încarnările anterioare înainte de a reintra în Palatul Creaţiei, să doarmă pînă la următoarea trezire. Dar așa ceva ar fi însemnat un fel de moarte, iar el nu se simţea pregătit pentru ea. Prefera să continue să adune tot ceea ce-i oferea viaţa, aidoma unui nautil adăugînd răbdător celule noi pe spirala fiinţei sale lent crescătoare.

În tinereţe, Khedron nu se deosebise cu nimic de tovarășii săi. Preluase rolul căruia îi fusese destinat cu multă vreme în urmă, abia în momentul cînd depășise vîrsta critică și amintirile latente îi reveniseră. Uneori nutrea un resentiment, gîndindu-se că inteligenţele care înălţaseră cu atîta măiestrie Diasparul erau capabile chiar și acum, după atîta vreme, să-l manevreze ca pe o marionetă. Poate că se ivise, iată, șansa prea mult amînatei răzbunări. Apăruse un nou actor, capabil să tragă cortina finală peste o piesă cu prea multe acte.

Simpatia faţă de cineva a cărui singurătate era chiar mai profundă decît a sa, plictiseala produsă de, mileniile cu repetări continue și simţul drăcesc al farsei au constituit factorii care l-au determinat pe Khedron să acţioneze.

— Poate te voi ajuta, îi spuse lui Alvin. Nu vreau totuși să-ţi trezesc speranţe neîntemeiate. Așteaptă-mă peste o jumătate de ceas la intersecţia dintre Raza Trei și Inelul Doi. În cel mai rău caz îţi promit o călătorie interesantă.

Alvin ajunse cu zece minute mai devreme în locul întîlnirii, situat în capătul opus al orașului. Așteptă răbdător, în vreme ce căile mobile curgeau într-una pe lîngă el, purtînd pasageri mulţumiţi și calmi spre treburi lipsite de importanţă. În cele din urmă, zări în depărtare silueta înaltă a lui Khedron și după încă o clipă, se găsi pentru prima data alături de Bufon. Nu mai era o imagine tridimensională; cînd își atinseră palmele în salutul străvechi, Khedron se dovedi cît se poate de real.

Bufonul se așeză pe o balustradă din marmură și-l studie pe Alvin cu o curiozitate nedisimulată.

— Mă-ntreb, începu el, dacă știi ce-mi ceri. Și mai ales, ce vei face dacă îţi ofer ceea ce-mi ceri? Crezi, într-adevăr, că ai fi capabil să părăsești orașul, presupunînd că descoperi o ieșire?

— Sînt sigur, replică curajos tînărul, dar Khedron îi citi incertitudinea din glas.

— Atunci dă-mi voie să-ţi spun un lucru de care poate nu-ţi dai seama. Vezi turnurile de acolo? Arătă spre vîrfurile gemene ale Centralei Energetice și ale Palatului Consiliului, aflate faţă în faţă pe malurile unui canion adînc de doi kilometri. Să zicem că aș instala între ele, acolo sus, o punte perfect imobilă, dar lată de numai cincisprezece centimetri. Ai avea curajul să treci pe ea de la un turn la celălalt?

Alvin ezită.

— Nu știu, răspunse într-un tîrziu. Cred că nici n-aș încerca.

— Sînt absolut sigur că n-ai putea-o face niciodată. După mai puţin de zece pași, ai ameţi și te-ai prăbuși în gol. Totuși, dacă aceeași punte s-ar găsi la numai zece centimetri deasupra solului, ai merge pe ea fără dificultate.

— Și ce dovedește asta?

— Mă ajută să-ţi explic un lucru similar. În cele două experienţe, puntea este absolut identică. Unul din roboţii pe care îi întîlnești din cînd în cînd ar parcurge-o cu aceeași ușurinţă și la nivelul solului, și suspendată între clădiri. Noi însă nu, deoarece ne temem de înălţime. Poate că această teamă este ilogică, însă-i prea puternică pentru a o ignora. Face parte din noi, ne naștem și trăim cu ea, ori poate prin ea.

În același fel ne temem de spaţiu. Arată oricărui locuitor al Diasparului un drum care să ducă afară, un drum chiar identic cu cel din faţa noastră, și nu va porni pe el. Se va întoarce, așa cum și tu te-ai întoarce de pe puntea dintre turnuri.

— Dar de ce? întrebă Alvin. Trebuie să fi existat o vreme cînd—

— Știu, știu, încuviinţă Khedron. Cîndva oamenii străbăteau întreaga lume, ba chiar zburau spre stele. Ceva i-a schimbat, li s-a imprimat frica. Tu singur îţi închipui că nu o ai. Ei bine, vom vedea. Am să te conduc în Palatul Consiliului.

Palatul era una dintre cele mai înalte clădiri din oraș, fiind aproape complet ocupat de mașinăriile ce constituiau adevăraţii administratori ai Diasparului. În apropiere de vîrful Iui se găsea sala unde se întrunea Consiliul, în acele rare ocazii cînd se iveau probleme ce impuneau dezbaterea.

Intrarea largă îi înghiţi pe amîndoi. Khedron avansa în lumina aurie. Alvin nu mai intrase niciodată pînă atunci în Palatul Consiliului. Nu exista nici o interdicţie în acest sens — de fapt, în Diaspar se numărau puţine interdicţii — însă, precum ceilalţi locuitori, privea clădirea cu un soi de respect pe jumătate religios. Într-o lume lipsită de divinităţi, Palatul Consiliului era edificiul cel mai asemănător cu un templu.