Arthur Clarke - Orașul și stelele

— Cel mai bine ar fi să vorbim deschis unul cu celălalt, propuse Jeserac. Amîndoi știm că Alvin este un Unic, că nu a mai trăit o altă viaţă în Diaspar. Poate că tu ghicești mai bine decît mine implicaţiile acestui adevăr. Eu mă îndoiesc că în oraș pot avea loc evenimente neprevăzute, prin urmare apariţia lui Alvin trebuie să aibă un scop anume. Dacă își va atinge acest scop, necunoscut mie, nu știu. Nu știu nici dacă este un scop bun sau rău, nici măcar nu-mi imaginez despre ce ar putea fi vorba.

— Dacă e legat de exteriorul orașului?

Jeserac zîmbi răbdător. Bufonul glumea, așa cum era de așteptat din partea lui.

— I-am spus ce se află acolo; știe că în exteriorul Diasparului nu se găsește decît deșertul. Du-l să vadă, poate că tu cunoști o cale de ieșire. E posibil ca după aceea să se lecuiască de această ciudăţenie.

— Cred că a privit deja realitatea de afară, șopti Khedron, dar numai pentru sine.

— Eu unul cred că Alvin este fericit, reluă Jeserac. Nu are nici o legătură stabilă și e greu de crezut că ar putea să aibă, atîta vreme cît suferă de această obsesie. Însă la urma urmelor, este încă foarte tînăr! Va depăși faza actuală și se va integra în viaţa normală a orașului.

Jeserac vorbea parcă pentru a se convinge pe sine însuși, iar Khedron se întrebă dacă își credea propriile cuvinte.

— Spune-mi, Jeserac, interveni el brusc, Alvin cunoaște faptul că nu e cel dintîi Unic?

Jeserac îl privi surprins, apoi rosti cu o ușoară urmă de sfidare:

— Trebuia să fi bănuit că tu știi cel mai bine. Cîţi Unici a numărat întreaga istorie a Diasparului?

— Paisprezece, răspunse fără șovăială Khedron. Exceptîndu-l pe el.

— Ai informaţii mai precise decît aș putea obţine eu, constată cu tristeţe Jeserac. Îmi poţi spune ce s-a întîmplat cu ceilalţi?

— Au dispărut.

— Mulţumesc, asta o știam deja. E motivul pentru care i-am povestit băiatului cît mai puţine despre predecesorii săi; în starea lui prezentă nu i-ar fi de mare ajutor. Mă pot bizui pe discreţia ta?

— Deocamdată, da. Vreau să-l studiez și eu, tainele m-au atras dintotdeauna, iar în Diaspar misterele nu sînt în număr mare. Poate că Soarta va aranja o festă, pe lîngă care toate eforturile mele să pară extrem de modeste. Și dacă se va întîmpla așa, vreau să mă asigur că voi asista la deznodămînt.

— Îţi place să vorbești în enigme, îi reproșă Jeserac. Concret, ce anume anticipezi?

— Nu consider că bănuielile mele ar fi mai corecte decît ale tale. Totuși, presupun că nici eu, nici tu, nici altcineva din Diaspar nu-l va opri pe Alvin atunci cînd el va decide ce să facă. Ne așteaptă cîteva secole foarte interesante!

Multă vreme după ce imaginea lui Khedron dispăruse, Jeserac rămase nemișcat, fără a se mai apleca spre matematică. Îl apăsa o presimţire, un sentiment pe care nu-l mai încercase pînă atunci. Pentru o fracţiune de secundă se întrebă dacă n-ar fi trebuit să solicite o audienţă înaintea Consiliului, dar nu însemnă să stîrnească o zarvă ridicolă, lipsită de orice temei real? Poate că întreaga afacere nu era decît o glumă stranie și complicată a lui Khedron, deși nu-și închipuia de ce fusese ales tocmai el drept cal de bătaie.

Analiză faptele cu atenţie, din toate perspectivele posibile.

Probabil cea mai potrivită atitudine era să aștepte și să vadă ce va fi.

Alvin nu pierdu timpul. Află despre Khedron tot ceea ce se putea. Ca de obicei, Jeserac constitui principala lui sursă de informaţii. Tutorele îi relată în linii mari discuţia cu Khedron, adăugînd și puţinul cunoscut de el. În măsura în care așa ceva era posibil în Diaspar, Bufonul era un singuratic: nimeni nu știa unde locuia, nici alte amănunte despre modul lui de viaţă. Ultima lui farsă fusese mai degrabă o glumă de copil neastîmpărat, ducînd la o paralizie generală a căilor mobile. Asta se întîmplase cu cincizeci de ani în urmă. Cu o sută de ani mai înainte, crease un soi de dragon cu un comportament extrem de scandalos, ce bîntuise prin oraș consumînd toate exemplarele existente ale lucrărilor celui mai popular sculptor. Artistul însuși, alarmat în clipa cînd dieta unică a animalului devenise evidentă, își făcuse urma pierdută, și nu se mai ivise decît după ce monstru! dispăruse, la fel de misterios precum apăruse.

Din aceste relatări, un lucru reieșea cu limpezime: Khedron cunoștea foarte bine mașinile și energiile ce conduceau orașul, le putea supune voinţei sale într-un mod pe care nimeni altul nu mai reușise să-l imite. Probabil că exista un control superior de siguranţă, capabil să oprească un Bufon prea ambiţios din a pricinui stricăciuni permanente și ireparabile în structura complexă a Diasparului.

Alvin înregistră informaţiile, dar nu încercă să-l contacteze pe Khedron. Deși avea multe întrebări, independenţa lui încăpăţînată — poate singura trăsătură cu adevărat unică printre calităţile sale — îl determinase să descopere cît mai multe de unul singur. Declanșase o acţiune ce ar fi putut să-l preocupe ani de zile, însă atîta vreme cît simţea că înaintează către ţintă, se simţea fericit.

Aidoma unui explorator din vechime în căutarea unui ţinut necunoscut, ci începuse cercetarea sistematică a Diasparului. Petrecea zile și săptămîni rătăcind prin turnurile de la marginea orașului, în speranţa că undeva va descoperi o trecere spre lumea din exterior. Pe parcursul cercetărilor găsi multe guri de aerisire, deschizîndu-se sus deasupra deșertului, însă toate zăbrelite. Dar chiar dacă nu ar fost închise, înălţimea de aproape doi kilometri constituia un impediment decisiv pentru o încercare de evadare.

Nu descoperi nici o ieșire, deși exploră o mie de coridoare și zece mii de săli pustii. Clădirile investigate se aflau în perfecta și imaculata stare pe care locuitorii Diasparului se obișnuiseră s-o accepte ca făcînd parte din ordinea firească a lucrurilor. Uneori, Alvin întîlnea cîte un robot în control, întotdeauna îl supunea tirului întrebărilor, însă nu afla nimic, deoarece mașinile întîlnite nu erau programate să răspundă gîndurilor sau vorbelor umane. Deși conștiente de prezenţa lui, plutind politicoase într-o parte, ele refuzau să se angajeze în discuţii.

Treceau zile întregi în care Alvin nu vedea nici o fiinţă omenească. Dacă se simţea înfometat, intra într-un apartament și comanda o masă. Aparate miraculoase, spre a căror existenţă își arunca arareori vreun gînd, se trezeau la viaţă după eoni de hibernare. Tiparele stocate în memorii pîlpîiau la graniţa realităţii și începeau să organizeze și să distribuie materia controlată. În modul acesta, un fel de mîncare preparat de un chef, cu un milion de ani în urmă, era chemat în existenţă, să încînte papilele gustative, ori să satisfacă pur și simplu foamea.

Singurătatea acestei lumi pustii — carapacea goală ce înconjura inima vie a orașului — nu-l deprima pe tînăr. Era obișnuit cu singurătatea, pe care o simţea chiar și atunci cînd se găsea printre cei consideraţi de el prieteni. Explorarea înfrigurată ce îi absorbea în întregime energia și interesul, îl făcea să uite de misterul apariţiei sale și de anomalia ce îl izola de ceilalţi.

Cercetase mai puţin de o sutime din perimetrul orașului, cînd decise că-și pierde vremea. Hotărîrea nu era rezultatul lipsei de răbdare, ci era cauzată de bunul simţ. Dacă necesitatea avea să se ivească, el era pregătit să se întoarcă și să-și termine misiunea impusă, chiar dacă ar fi durat o viaţa. Văzuse însă destul ca să se convingă că ieșirea din Diaspar, dacă exista, nu putea fi găsită prea ușor. Dacă nu cerea ajutorul unuia mai învăţat decît el, ar fi pierdut secole într-o căutare poate inutilă.