Arthur Clarke - Orașul și stelele

— Paisprezece, după cîte știu eu, replică Khedron. Și e posibil să mai fi fost și alţii.

Nu-și detalie răspunsul enigmatic, iar Alvin era prea grăbit să-i ceară explicaţii.

Nu aveau cum să fie absolut siguri că mecanismele vor răspunde impulsului declanșator. Cînd ajunseră la Mausoleu, nu le trebui decît o secundă ca să descopere singura dală din pardoseală asupra căreia era aţintită privirea statuii lui Yarlan Zey. Într-adevăr, doar la prima vedere considerai că ea se uită spre oraș. Dacă te așezai drept în faţa statuii, vedeai că ochii îi erau aplecaţi, iar surîsul evaziv se adresa unui punct aflat imediat lîngă intrarea în Mausoleu. Odată secretul aflat, nu mai rămăsese nici o îndoială. Alvin se deplasă pe dala adiacentă și constată că Yarlan Zey nu-l mai privea.

Reveni lîngă Khedron și repetă mental cuvintele pe care Bufonul le rostise cu glas tare: «Diaspar n-a arătat întotdeauna așa». Imediat, de parcă nici nu trecuseră milioane de ani de la ultima lor funcţionare, aparatele ce așteptaseră răbdătoare reacţionară. Dala de piatră începu să coboare lin în adîncuri.

Deasupra, pătratul albastru dispăru aproape imediat. Puţul se închisese; nu exista pericolul accidentării unui neatent. Pentru o clipă, Alvin se întrebă dacă o altă dală se materializase, s-o înlocuiască pe cea care îi purta, apoi hotărî că nu. Dala originală continua să fie la locul ei, iar cea de sub tălpile lor exista probabil doar pentru infinitezimale fracţiuni de secundă, recreîndu-se permanent tot mai jos, pentru a oferi iluzia unei coborîri continue.

Nici unul nu vorbi în vreme ce pereţii goneau tăcuţi pe lîngă ei. Khedron se lupta din nou cu propria sa conștiinţă, gîndindu-se dacă nu cumva de această dată mersese prea departe. Nu-și imagina destinaţia, dacă aveau într-adevăr o destinaţie. Pentru întîia oară în viaţă, începea să priceapă înţelesul real al cuvîntului «frică».

Alvin însă nu se temea. Era prea surescitat. Aceeași senzaţie o încercase în Turnul lui Loranne, cînd privise deșertul necălcat de om și văzuse stelele acoperind cerul nopţii. Atunci doar întrevăzuse necunoscutul, acum înainta spre el.

Mișcarea pereţilor încetă. Pe una din laturile straniului paralelipiped se ivi o pată luminoasă, care crescu, devenind o ușă. Trecură prin ea, parcurseră un coridor scurt… și ajunseră într-o gigantică sală circulară, ai cărei pereţi se ridicau pînă la o sută de metri, formînd o boltă.

Coloana prin interiorul căreia coborîseră părea mult prea subţire să susţină milioanele de tone de piatră de deasupra. De fapt nu părea de loc parte integrantă a sălii, ci lăsa impresia unei adăugiri ulterioare. Urmărind privirea lui Alvin, Khedron ajunse la aceeași concluzie. Vorbi oarecum sacadat, nerăbdător să spună ceva, orice:

— Coloana n-ar fi satisfăcut întregul trafic de aici, pe timpul cînd Diasparul își deschidea porţile lumii. Acesta se desfășura prin tunelurile de acolo; le recunoști?

Tînărul privi pereţii sălii, aflaţi la peste o sută de metri depărtare. La intervale egale se zăreau douăsprezece guri de tunel, orientate radial, aidoma căilor mobile de la suprafaţă. Observă că tunelurile urcau lin, și recunoscu familiara culoare cenușie a căilor mobile. Erau însă doar cioturile retezate ale uriașelor șosele. Misteriosul material care le însufleţea era în prezent încremenit. Prin amenajarea parcului, butucul sistemului de căi mobile fusese îngropat, dar niciodată distrus.

Alvin porni către cel mai apropiat tunel. Făcuse doar cîţiva pași cînd realiză că se întîmpla ceva cu pardoseala de sub tălpi. Devenea transparentă. Alţi cîţiva metri și avu impresia că ședea suspendat în văzduh, fără nici un suport vizibil. Se opri și scrută neantul de dedesubt.

— Khedron! Vino să te uiţi!

Bărbatul i se alătură și priviră nedumeriţi. De-abia vizibilă, la o adîncime nedefinită, se întindea o hartă gigantică — o uriașă reţea de linii convergînd spre un punct situat sub coloana centrală. Pentru o clipă o cercetară în tăcere, apoi Khedron spuse:

— Îţi dai seama ce este?

— Cred că da, răspunse Alvin. Este harta sistemului de transport, iar cerculeţele acelea trebuie să fie orașe ale Pămîntului. Văd niște denumiri lîngă ele, dar sînt prea neclare să le pot citi.

— Cîndva trebuie să fi existat un mijloc de iluminare, opină preocupat Bufonul.

Fixase cu ochii liniile de dedesubt, urmărindu-le spre exteriorul sălii.

— Eram sigur! exclamă brusc. Vezi că razele converg către tunelurile mici?

Alvin observase nenumăratele tuneluri mai mici, descendente, aflate alături de arcadele căilor mobile. Khedron reluă fără să mai aștepte un răspuns:

— E greu de imaginat un sistem mai simplu. Oamenii coborau pe căi, își alegeau următoarea destinaţie, apoi urmau traseul corespunzător de pe hartă.

— Dar ce s-a întîmplat cu ele?

Khedron tăcu, cercetînd cu privirea tunelurile care coborau. Erau în număr de treizeci sau patruzeci, și absolut identice. Doar denumirile de pe hartă ar fi permis identificarea lor, iar denumirile acelea erau acum indescifrabile.

Alvin se îndepărtase, ocolind coloana centrală. Deodată, glasul i se auzi ușor înăbușit, distorsionat de ecou.

— Ce este? întrebă Khedron, nedorind să se deplaseze, deoarece era pe cale să deslușească unul din grupurile de litere. Totuși vocea tînărului suna insistent, așa încît i se alătură.

Jos se zărea cealaltă jumătate a uriașei hărţi, cu reţeaua sclipind slab, orientată spre punctele cardinale. Aici însă nu era la fel de înceţoșată, iar una dintre linii — și numai una — era strălucitor luminată. Parcă nu avea nici o legătură cu restul sistemului și indica, aidoma unei săgeţi sclipitoare, unul dintre tunelurile descendente. Aproape de capăt, linia intersecta un cerc de lumină aurie, pe care scria un singur cuvînt: LYS. Asta era tot.

Cei doi rămaseră tăcuţi mult timp, privind simbolul respectiv. Pentru Khedron reprezenta o provocare, pe care o știa de netrecut — și chiar prefera să nu o fi întîlnit. Dar pentru Alvin sugera împlinirea viselor. Deși Lys nu însemna nimic pentru el, plimba cuvîntul prin gură, degustîndu-i sonoritatea ca pe o aromă exotică. Sîngele îi pulsa vine, iar obrajii îi erau îmbujoraţi ca de febră. Examina sala, încercînd să și-o imagineze cum arătase în vremurile de demult, cînd transportul aerian fusese abandonat, dar orașele Pămîntului păstrau încă legăturile dintre ele. Se gîndea la nenumăratele milioane de ani pe parcursul cărora traficul se reducea treptat, iar luminile de pe hartă se stingeau una cîte una, pînă cînd mai rămăsese doar acea singură linie. Oare de cît timp sclipea acolo, alături de vecinele ei întunecate, așteptînd să călăuzească pași care nu mai soseau?

Yarlan Zey sigilase căile mobile și izolase Diasparul. Faptul se petrecuse probabil cu un milion de ani în urmă. Chiar de atunci, contactul cu Lys trebuie să fi fost pierdut. Părea imposibil să fi rezistat; poate că, în fapt, harta nu mai însemna nimic.

Într-un tîrziu, Khedron îi întrerupse visarea. Tulburat și nervos, siguranţa de sine îi dispăruse complet.

— Nu cred că trebuie să mergem mai departe. S-ar putea să fie periculos dacă… dacă nu ne pregătim.

Recomandării nu-i lipsea înţelepciunea, dar tînărul recunoscuse unda de spaimă din glasul celuilalt. Dacă n-ar fi simţit-o poate că i-ar fi dat ascultare, însă așa, o prea acută conștiinţă a propriei sale valori, combinată cu dispreţul faţă de ezitările Bufonului, îl împinseră înainte. I se părea stupid să ajungă așa departe și să renunţe, cînd ţinta se găsea în faţa ochilor.