Arthur Clarke - Orașul și stelele

La pornire avea să aibă pregătite multe întrebări pe care cu greu aștepta să i le pună lui Hilvar. Nu-și imagina cum arata dragostea într-o societate telepatică și după o scurtă perioadă de discreţie politicoasă, abordă subiectul. Hilvar păru destul de dispus să-l lămurească, chiar dacă Alvin bănuia că-l întrerupsese dintr-o prelungita și tandra despărţire mentală.

În Lys, dragostea începea adesea prin contact mental. Puteau să treacă luni sau ani pînă la întîlnirea fizică a celor doi îndrăgostiţi. Astfel că, explica Hilvar, nu existau nici un fel de impresii false sau minciuni. Doi oameni ale căror minţi se deschideau voluntar una către cealaltă nu aveau secrete. Dacă vreunul ar fi încercat să ascundă ceva, partenerul ar fi știut imediat.

Doar cei maturi și echilibraţi își permiteau o astfel de onestitate. Numai o iubire bazată pe un altruism absolut supravieţuia. Alvin înţelegea foarte bine că o asemenea iubire era mai profundă și mai bogată decît orice ar fi cunoscut concitadinii săi. De fapt, îi și era dificil să creadă că o astfel de comuniune exista cu adevărat.

Și totuși, Hilvar îl asigură că da, iar cînd Alvin insistă în a cere explicaţii, devenise gînditor, pierdut în propriile reverii. Erau lucruri imposibil de comunicat; pur și simplu, le știai ori nu. Alvin constată cu amărăciune că el n-avea să izbutească niciodată să atingă acel nivel sublim de înţelegere între persoane, din care oamenii aceștia făcuseră însuși fundamentul vieţii.

Ieșind din savana care se sfîrșea brusc, de parcă fusese trasă o linie dincolo de care iarba nu mai avea dreptul să crească, văzură că în faţa lor se întindea un șir de dealuri scunde, împădurite. Avanpostul principalelor metereze din apărarea Lysului, explică Hilvar. Munţii adevăraţi începeau mai departe, dar pentru Alvin chiar și acele delușoare trezeau respect și veneraţie.

Se opriră într-o vale îngustă, încă scăldată de căldura ţi lumina soarelui de după-amiază. Hilvar îl privi pe Alvin cu ochii cinstiţi ai celui ce nu are nimic de ascuns.

— De aici pornim pe jos, rosti vesel, începînd să scoată echipamentul din vehicul. Mașina n-are cum să meargă mai departe.

Alvin privi dealurile, apoi scaunul confortabil unde șezuse pînă atunci.

— Nu putem ocoli? întrebă fără mari speranţe.

— Ba da. Dar noi nu o vom face. Vom sui în vîrf; acolo e mai interesant. Voi trece mașina pe automat iar ea ne va aștepta la coborîre, pe cealaltă parte.

Ca să nu abandoneze fără luptă, Alvin făcu o ultimă încercare:

— În curînd se întunecă. Nu vom reuși să acoperim întreaga distanţă pînă la apusul soarelui.

— Exact, încuviinţă Hilvar, sortînd pachetele cu o viteză incredibilă. Vom petrece noaptea sus și drumul îl vom sfîrși mîine.

Alvin se recunoscu înfrînt.

Echipamentul pe care-l purtau era voluminos, dar avea o greutate mică. Fusese introdus în containere cu polarizatoare de gravitaţie, cerîndu-ţi să învingi doar inerţia masei. Atît timp cît mergea în linie dreaptă, Alvin nici nu realiza că poartă vreo povară. Dar manevrarea containerelor necesita o oarecare îndemînare, deoarece la orice schimbare de direcţie, pachetul părea să capete o personalitate cu păreri proprii bine definite, insistînd cu încăpăţînare să se menţină pe drumul iniţial.

Cînd Hilvar termină de fixat curelele și se declară mulţumit, porniră încet în susul văii. Alvin privi cu regret la mașina care dispăru rapid din vedere; se întreba cîte ore aveau să se scurgă pînă să se tolănească din nou în scaunul ei confortabil.»

Cu toată lipsa de entuziasm, urcușul se dovedi plăcut, cu soarele încălzindu-le spinările, peisajul schimbîndu-se într-una. Exista și o potecă, aproape pierdută în iarbă, dispărînd din loc în loc, dar pe care Hilvar părea capabil s-o urmărească fără greș, chiar atunci cînd tovarășul său nu mai zărea nici o urmă. Îl întrebă pe Hilvar cine anume făcuse poteca și află că pe dealurile respective trăiau multe animale mici — unele solitare, altele în comunităţi primitive ce imitau multe din caracteristicile primitive ale civilizaţiei umane. Cîteva descoperiseră, sau fuseseră învăţate să folosească uneltele și focul. Lui Alvin nici nu-i trecu prin minte că astfel de creaturi ar fi putut să fie altfel decît prietenoase; atît el cît și Hilvar considerau faptul de la sine înţeles… Multe epoci trecuseră de cînd ceva sau cineva de pe Pămînt se arătase capabil să ameninţe supremaţia Omului.

Urcau de o jumătate de oră, cînd Alvin remarcă pentru prima dată un murmur slab. Nu-i detecta sursa, deoarece nu venea dintr-o direcţie anume. Era un murmur neîntrerupt, sporind treptat în intensitate pe măsură ce valea se lărgea. L-ar fi întrebat pe Hilvar ce anume era, dar considera mai important să-și cruţe răsuflarea.

Alvin era perfect sănătos; niciodată în viaţa lui nu fusese bolnav. Și totuși, integritatea fizică, oricît de importantă și necesară în general, nu era suficientă acum. Alvin poseda musculatura, dar nu și antrenamentul. Pașii ușori ai lui Hilvar, elanul lui lipsit de efort ce-l ducea ca prin farmec în susul fiecărei pante îl umpleau pe Alvin de invidie… și de hotărîrea de a nu ceda, atîta vreme cît încă mai putea păși. De fapt, știa cu certitudine că însoţitorul său îl punea la încercare, dar nu se simţea jignit. O întrecere prietenească, pe care o aprobase în mod tacit, deși oboseala i se strecura încet-încet în picioare.

După ce parcurseră două treimi din urcuș, lui Hilvar i se făcu milă și poposiră o vreme, rezemaţi de o stîncă, cu chipurile îndreptate în sus, lăsînd razele soarelui să le usuce trupurile. Uruitul variabil devenise în prezent foarte puternic. Deși Alvin îl întrebă, Hilvar refuză să-i dea explicaţii. Nu dorea să-i strice surpriza, se justificase el.

Se grăbeau să ajungă pe culme înainte de apus. Din fericire, urcușul era lin și lipsit de obstacole. Arbuștii acoperind poalele dealului se răriseră, parcă obosiţi și ei de lupta cu înălţimea. Pe ultimele sute de metri creștea numai o iarbă scurtă și sîrmoasă, plăcută pentru tălpi. Cînd vîrful le apăru în faţă, Hilvar găsi în el alte energii, nebănuite și începu să alerge. Alvin decise să ignore provocarea, dar în realitate nu avea de ales. Se mulţumi să avanseze încet, în același ritm, iar cînd îl ajunse în sfîrșit pe Hilvar, se prăbuși epuizat și satisfăcut.

Abia după ce-și recăpătă suflul, izbuti să aprecieze panorama întinsă dedesubt, să descopere originea vuietului permanent ce umplea văzduhul. Înainte, terenul cobora brusc de pe creastă — atît de brusc încît se transforma într-un perete vertical. Desprinzîndu-se de pe acel perete, o uriașă panglică de apă cădea curbîndu-se în spaţiu, fărămiţîndu-se pe Stîncile aflate la trei sute de metri mai jos. Apa se pierdea într-o ceaţă tremurătoare de stropi minusculi, iar din adîncuri se înălţa un tunet continuu, reverberîndu-se în ecouri prelungi pe dealurile învecinate.

Cea mai mare parte a cascadei era umbrită; totuși, razele de soare ce ocoleau muntele mai luminau încă ţinutul de jos, acordînd peisajului o notă finală, plină de farmec. Acolo, vibrînd într-o splendoare efemeră, deasupra bazei cascadei, se arcuia ultimul curcubeu de pe Pămînt.

Hilvar descrise un cerc larg cu braţul înspre orizont.

— De aici, strigă el pentru a se face auzit peste urletul cascadei, vezi întregul Lys.

Și Alvin îl crezu. Spre nord se întindeau kilometri după kilometri de păduri, întrerupte ici-colo de poieni, pășuni, străbătute de firele șerpuite a peste o sută de rîuri. Ascunsă undeva în imensitatea aceea se găsea Airlee, dar era imposibil să încerce să o găsească cu privirea. Tînărului i se păru că recunoaște lacul care mărginea drumul către Lys, însă se putea ca ochii să-i fi jucat o festă. Mai spre nord, copacii și luminișurile se contopeau într-un covor verde-pestriţ, încreţit pe alocuri de șiruri de dealuri. Iar mai departe, la limita cîmpului vizual, munţii din bariera de apărare a Lysului de pustiu se întindeau ca niște nori îndepărtaţi.