Arthur Clarke - Orașul și stelele

După cîteva zile, cînd își amintise de subiect, explicaţiile durară destul de mult. Pînă la a izbuti să clarifice funcţia ombilicului, Hilvar fusese nevoii să rostească mai multe mii de cuvinte și să deseneze șase-șapte diagrame.

Și amîndoi, el și Alvin, făcuseră un important pas înainte spre înţelegerea civilizaţiei fiecăruia din ei.

Cînd Alvin se deșteptă, era miezul nopţii. Ăl trezise ceva, poate un foșnet strecurat în mintea lui, în ciuda nesfîrșitului vuiet al cascadei. Se sculă în capul oaselor și încercă să străpungă bezna cu privirea, în vreme ce, cu răsuflarea oprită, asculta tunetul apei și zgomotele slabe și furișe ale animalelor nocturne.

Nu distingea nimic. Lumina stelelor era prea slabă să dezvăluie ceva din ţinutul întins la cîteva sute de metri dedesubt și doar o linie frîntă mai întunecoasă, eclipsînd aștrii, amintea de munţii dinspre sud.

Îl auzi pe Hilvar foindu-se, apoi deșteptîndu-se și el.

— Ce s-a întîmplat? întrebă acesta în șoaptă.

— Mi s-a părut că aud un zgomot.

— Ce fel de zgomot?

— Nu știu, poate a fost o închipuire…

Cele două perechi de ochi scrutară iarăși noaptea. Apoi Hilvar prinse braţul lui Alvin.

— Acolo! șuieră el.

Departe, spre sud, strălucea un punct luminos, prea jos deasupra orizontului ca să fie o stea. Era ceva orbitor de alb, tivit cu violet, și chiar în vreme ce-i priveau, strălucirea începu să-i crească pînă ce nu mai putu fi privit. După aceea explodă — ca și cum un fulger izbise undeva, sub marginea lumii. Pentru o clipă, munţii și ţinutul înconjurat de ei fură scăldaţi într-o lumină dizolvînd întunericul nopţii. După un răstimp interminabil, răsună și ecoul unei explozii îndepărtate, iar o adiere neașteptată foșni printre ramurile pădurii. Se domoli repede, iar stelele alungate reapărură pe cer, una cîte una.

Pentru a doua oară în viaţa lui, pe Alvin îl încercă teama. Nu într-un mod atît de personal și iminent ca în sala căilor mobile, pe vremea cînd luase hotărîrea de a ajunge în Lys. Era mai mult decît frică, se apropia de respect și copleșire; privea faţa Necunoscutului și simţise că acolo, în spatele munţilor, se afla ceva pe care el trebuia neapărat să-l vadă.

— Ce-a fost asta? șopti într-un sfîrșit.

Urmă o pauză atît de lungă, încît repetă întrebarea.

— Încerc să aflu, răspunse Hilvar și tăcu. Alvin înţelese ce făcea; nu-i mai întrerupse căutarea silenţioasă.

Destul de repede, prietenul său suspină dezamăgit:

— Dorm cu toţii, nu mi-a răspuns nimeni. Ori așteptăm pînă mîine dimineaţă, ori trezesc pe cineva. Dar n-aș vrea s-o fac decît dacă-i foarte important.

Alvin își puse întrebarea ce anume considera Hilvar ca fiind important. Tocmai voia să sugereze, pe un ton ușor sarcastic, că fenomenul la care asistaseră justifica pe deplin întreruperea somnului oricui, însă înainte de a rosti vreun cuvînt, însoţitorul lui continuă pe un ton ce aducea a scuză.

— Mi-am amintit… A trecut mult de cînd nu am mai fost pe aici și nu eram tocmai sigur de poziţia noastră. Trebuie să fi fost Shalmirane.

— Shalmirane?! Există încă?

— Da, aproape că uitasem. Cîndva, Seranis mi-a spus că fortăreaţa se găsește în munţii aceștia. Bineînţeles, o ruină, dar e posibil ca cineva să mai locuiască acolo.

Shalmirane! Pentru cele două civilizaţii, atît de diferite în privinţa culturii și a istoriei, numele poseda rezonanţe mitice. În toată istoria Pămîntului nu existase episod mai măreţ decît cel al apărării lui Shalmirane împotriva unui dușman care cucerise întreg Universul. Deși adevărul se pierduse pe vecie în ceţurile învăluind Epocile Zorilor, legendele nu fuseseră nicicînd uitate și aveau să dureze tot atît cît Omul.

Vocea lui Hilvar răsună din nou în întuneric:

— Cei din sud ne-ar putea spune mai multe. Am cîţiva prieteni acolo, mîine dimineaţă îi voi întreba.

Alvin abia îl auzi. Se scufundase în propriile sale gînduri, străduindu-se să-și amintească tot ce auzise vreodată despre Shalmirane. În fapt, nu prea mult. După epocile scurse de atunci, nimeni nu mai distingea adevărul de mit. Cert rămînea doar faptul că Bătălia de la Shalmirane marcase sfîrșitul cuceririlor Omului și începutul lungului declin.

În munţii aceia, gîndea tînărul, se ascundea poate răspunsul la întrebările lui chinuitoare.

— Cît ar dura să ajungem la fortăreaţă? întrebă el.

— N-am fost niciodată acolo, însă e mult mai departe decît am intenţionat să mergem. Nu cred că ne-ar ajunge o singură zi.

— Nu putem folosi mașina?

— Nu, nu poate traversa munţii.

Alvin căzu pe gînduri. Era obosit, tălpile îl usturau, iar mușchii gambelor îl dureau după efortul neobișnuit. Amînarea explorării îl ispitea, dar exista posibilitatea ca o altă ocazie să nu se mai ivească niciodată.

Sub lumina palidă a stelelor care-și pierduseră puterea, nu puţine din ele stinse de la înălţarea fortăreţei, tînărul se luptă cu sine însuși și, în cele din urmă se hotărî. Nu se schimbase nimic. Munţii continuau să vegheze ţinutul adormit, însă o răscruce se apăruse, ca să dispară după aceea imediat în istorie. Specia umană înainta, se pare, spre un viitor nou și straniu.

Cei doi prieteni nu mai dormiră, iar la cele dintîi licăriri ale zorilor ridicară tabăra. Iarba se acoperise de rouă. Pe Alvin îl uimeau nestematele scînteietoare ce împodobeau verdeaţa din natură. Mersul prin iarba umedă îl fermeca. Privind îndărăt, în susul dealului, își zărea umbra întinzîndu-i-se în urmă — o dîră întunecată peste panta sclipitoare.

Cînd ajunseră la marginea pădurii, soarele urcase deja deasupra peretului estic al Lysului. Aici, Natura redevenise stăpîna. Chiar și Hilvar părea pierdut printre arborii uriași care blocau lumina solară, proiectînd pe sol umbre gigantice. Din fericire, rîul născut din cascadă curgea spre sud, într-o linie prea dreaptă ca să fie naturală; înaintînd de-a lungul lui evitau hăţișurile dese. Cea mai lungă parte a drumului, Hilvar se strădui să-l domolească pe Krif; acesta dispărea la răstimpuri în junglă, ori luneca nebunește peste luciul apei. Pînă și Alvin, pentru care totul continua să fie extrem de nou, simţea că pădurea exercita o fascinaţie aparte, altminteri decît micuţele și sistematizatele păduri din nord. Puţini arbori erau identici; majoritatea se găseau pe diferite trepte de transformare, iar de-a lungul timpului unii reveniseră la formele iniţiale, naturale. În mod evident, mulţi dintre ei nu-și aveau originea pe Pămînt și, probabil, nici în Sistemul Solar. Ridicîndu-se aidoma unor santinele deasupra copacilor mai mici, giganţii sequoia ajungeau la peste o sută de metri înălţime. Cîndva fuseseră consideraţi cele mai străvechi vieţuitoare de pe Terra, fiind mai bătrîne decît Omul.

Rîul se lărgise; din cînd în cînd se desfăcea în salbe de lacuri, unde se aflau insule minuscule. Pe suprafaţa apei alergau în toate direcţiile insecte, mici creaturi multicolore, în ciuda poruncilor lui Hilvar, Krif ţîșnise să se alăture îndepărtatelor rude; dispăruse brusc într-un nor de aripi sclipitoare, stîrnind o sumedenie de bîzîituri nervoase. După o clipă, norul se destrămase, iar Krif gonise înapoi mai repede decît putea fi urmărit cu ochiul liber. Rămăsese apoi lîngă Hilvar, fără să mai încerce o altă escapadă.

Către seară începură să se întrevadă munţii. Rîul, călăuza lor credincioasă, curgea leneș apropiindu-se de finalul călătoriei. Era limpede că înainte de amurg n-aveau cum ajunge la picioarele masivului; cu mult mai devreme, pădurea devenise atît de întunecată încît îngreuna enorm orice înaintare. Arborii gigantici se pierduseră în umbre și un vînt rece scutura frunzișul. Cei doi se pregătiră să înnopteze lîngă un uriaș sequoia roșu, al cărui vîrf era încă luminat de soare.