Arthur Clarke - Orașul și stelele

Această filozofie de viaţă diferea atît de mult de cea din Diaspar, încît îi depășea înţelegerea. De ce să accepţi moartea cînd aveai posibilitatea să trăiești o mie de ani, iar apoi să sari înainte prin milenii, pentru a începe iarăși într-o lume pe care tu însuţi o ajutaseși să capete formă? Era decis să capete răspunsul Lysienilor la această întrebare, de îndată ce s-ar fi ivit șansa să discute deschis despre viaţă și moarte. Îi venea greu să creadă că în Lys se făcuse de bună voie o astfel de alegere, conștienţi de alternativa vieţii infinite — Diaspar.

O parte a răspunsului o găsi printre copii, fiinţele mici tot atît de necunoscute lui ca oricare din animalele Lysului. Le privi joaca, iar în cele din urmă fu chiar acceptat ca prieten. Uneori lăsau impresia că nu semănau cîtuși de puţin cu oamenii; motivaţiile, logica, pînă și limbajul lor păreau complet străine. Îi privea uimit pe adulţi, întrebîndu-se cum era posibil ca ei să fi evoluat din acele extraordinare creaturi, ce-și petreceau cea mai mare parte a timpului într-o lume proprie, fără legături cu Lysul celor mari.

Și totuși, copiii deșteptaseră în inima lui un sentiment necunoscut pînă atunci. Cînd — lucru care se întîmpla uneori — izbucneau în lacrimi de frustrare sau de disperare, micile lor drame i se păreau mai teribile decît lunga retragere a Omului, după pierderea Imperiului Galactic. Dacă aceasta din urmă constituia ceva mult prea uriaș și îndepărtat pentru a fi pe deplin înţeles, plînsetul unui copil îţi sfîșia în schimb inima.

Alvin întîlnise iubirea în Diaspar, și iată că acum învăţa ceva la fel de preţios, fără de care iubirea în sine nu și-ar fi putut atinge niciodată împlinirea. Învăţa sensul tandreţii.

Dacă Alvin studia Lysul, și Lysul îl studia pe el, deloc nemulţumit de cele descoperite. Se găsea de numai trei zile în Airlee, cînd Seranis îi propuse să viziteze împrejurimile. Tînărul acceptă fără ezitare — cu singura condiţie de a nu fi obligat să călărească unul din animalele de cursă.

— Te asigur, rosti Seranis cu un neașteptat licăr de umor, că nimeni nu intenţionează să-și riște unul din preţioasele animale. Dar fiindcă e vorba de un caz excepţional, voi aranja să ai un mijloc de transport unde să te simţi confortabil. Te va însoţi Hilvar și bineînţeles că vei merge oriunde dorești.

Alvin se întrebă dacă ultima afirmaţie era totuși adevărată. Presupunea că s-ar fi ridicat obiecţii dacă ar fi încercat să se întoarcă pe colina de unde coborîse în Lys. Deocamdată însă nu-și făcea griji și nu se grăbea să revină în Diaspar. De fapt, nici nu se gîndise la întoarcere după prima întîlnire cu Seranis. Viaţa continua să fie pentru el atît de inedită și de fascinantă, încît se mulţumea să trăiască intens prezentul.

Aprecia gestul lui Seranis care-l desemnase pe fiul ei drept călăuză, deși fără îndoială, Hilvar primise instrucţiuni precise pentru evitarea oricăror neplăceri. Alvin avusese nevoie de timp ca să se obișnuiască cu Hilvar, dintr-un motiv pe care nu i l-ar fi putut mărturisi fără să-i rănească orgoliul. Perfecţiunea se generalizase în Diaspar, încît frumuseţea fizică își pierduse valoarea; era tot așa de obișnuită ca și aerul pe care-l respirau. În Lys situaţia se prezenta altminteri, iar epitetul cel mai puţin răutăcios aplicabil lui Hilvar era cel de «obișnuit». După normele lui Alvin, tînărul era de-a dreptul urît, și o vreme îl evitase în mod deliberat. Dacă Hilvar realizase acest lucru, nu o arătase în nici un fel, și nu peste mult prietenia lui sinceră sfărîmase bariera dintre ei. Avea să vină un timp cînd Alvin urma să se obișnuiască într-atît cu zîmbetul larg și strîmb al lui Hilvar, cu forţa și blîndeţea lui, încît nu ar fi crezut că-l considera respingător vreodată și nici n-ar fi dorit să-l vadă altfel. Acela n-ar mai fi fost Hilvar, ci un altul.

Plecară din Airlee imediat după răsăritul zorilor, într-un vehicul mic, denumit de către Hilvar mașină de teren, și care aparent funcţiona pe același principiu cu vehiculul subteran dintre Lys și Diaspar. Plutea în aer la cîţiva centimetri deasupra solului, și cu toate că nu se zărea nici o urmă de șină de ghidaj, Hilvar îi spusese că străbătea numai traseele prestabilite. Toate așezările dispuneau de legături asemănătoare, însă în decursul șederii sale în Lys, Alvin nu mai observase o altă mașină.

Era evident că Hilvar investise mult efort în pregătirea expediţiei și că o aștepta cu aceeași nerăbdare ca și Alvin. Plănuise itinerariul ţinînd seama de propriile sale interese; istoria naturală constituia pasiunea sa cea mare și spera să găsească noi specii de insecte în regiunile relativ nepopulate ale Lysului pe care urmau să le viziteze. Intenţiona să ajungă cu mașina cît mai spre sud posibil, iar restul drumului să-l facă pe jos. Fără să-și dea seama ce însemna aceasta, Alvin nu ridică nici o obiecţie.

Aveau și un tovarăș de drum — Krif, cel mai spectaculos dintre animalele lui Hilvar. În repaos, cele șase aripi transparente ale lui Krif se pliau în lungul trupului, care scînteia prin ele precum un sceptru bătut în pietre preţioase. Dacă îl deranja ceva, se înălţa în văzduh ca un fulger multicolor, cu un fîlfîit de-abia auzit de aripi invizibile. Deși uriașa insectă venea cînd era strigată și putea — uneori — să îndeplinească ordine simple, era aproape complet lipsită de inteligenţa. Avea în schimb o personalitate bine definită și, din cine știe ce motiv, se arăta extrem de suspicioasă faţă de Alvin, făcînd ca sporadicele sale tentative de a-i cîștiga încrederea să eșueze cu regularitate.

Pentru Alvin, drumul prin Lys se învecina cu visul. Tăcut, aidoma unui spectru, vehiculul luneca peste cîmpii întinse, croindu-și drum prin păduri, fără a se abate de la ghidajul invizibil. Înaintau cam de zece ori mai repede decît un om mergînd pe jos. Rareori cineva se grăbea așa în Lys.

Străbătură mai multe așezări, unele mai întinse decît Airlee, dar majoritatea asemănătoare. Pe Alvin îl interesau subtilele, însă semnificativele diferenţe în vestimentaţie, și chiar în privinţa aspectului fizic, apărînd pe măsura trecerii de la o comunitate ia alta.

Civilizaţia Lysului era alcătuită din sute de culturi distincte, fiecare contribuind cu ceva aparte la dezvoltarea generală. Vehiculul ie era ticsit cu cei mai faimos produs din Airlee, niște pere micuţe, galbene, primite cu recunoștinţă ori de cîte ori Hilvar le oferea. Tînărul se oprea adesea să discute cu prieteni, prezentîndu-le un Alvin impresionat de politeţea tuturor, manifestată prin folosirea limbajului oral în clipa în care aflau cine este el. Probabil că adesea le venea destul de greu. Totuși, din cîte își dădea el seama, rezistau ispitei de-a reveni la telepatie și nu se simţise niciodată exclus din discuţie.

Cel mai lung popas îl făcură într-un sătuc, aproape ascuns într-o mare de iarbă înaltă și galbena, ridicată cu mult peste înălţimea lor și unduind în briză ca o vietate. Înaintînd prin ea, fură permanent întrecuţi de valurile de fire ce se îndoiau deasupra. La început, Alvin găsi fenomenul destul de neplăcut, căci nutrea impresia stranie că iarba se apleca să-l privească mai de-aproape, dar după un timp descoperi în mișcarea aceea perpetuă o senzaţie odihnitoare.

Nu după multă vreme înţelese de ce se opriseră tocmai acolo. Printre cei ce îi așteptau se găsea o fată oacheșă și sfioasă pe care, prezentînd-o, Hilvar o numi Nyara. Era limpede că erau fericiţi să se revadă, iar Alvin le invidie bucuria deschisă. Hilvar se străduia să împace obligaţiile de ghid cu dorinţa de a rămîne singur cu Nyara. Alvin îl scoase din impas, pornind de unul singur să exploreze satul. Nu erau multe de văzut, însă încercă să-și prelungească la maximum plimbarea.