Isaac Asimov - Soarele gol

— Dar de ce-l preocupa sănătatea ei?

— M-am gândit şi la asta, colege Elijah. Era deja bătrân când i s-a dat aprobare specială pentru a avea încă un copil şi, mai mult, a reuşit chiar să-l aibă. El atribuie faptul calităţilor sale genice şi formei sale fizice. Este deci probabil, mai mândru de acest rezultat decât se obişnuieşte aici, pe Solaria. În plus, funcţia sa de medic — o profesie desconsiderată din cauză că implică prezenţa fizică — a contribuit la sporirea sentimentului de mândrie. Din acest motiv a menţinut un contact direct cu copilul său.

— Dar Gladia ştie asta?

— După spusele doctorului Thool, nu ştie.

— Thool recunoaşte că a luat arma?

— Nu, nu recunoaşte.

— Atunci n-ai realizat nimic, Daneel.

— Nimic?

— Dacă nu poţi să găseşti arma şi să dovedeşti că el a luat-o, sau cel puţin să-l faci să mărturisească, n-ai nici un fel de probe. O înlănţuire de deducţii logice este un lucru frumos, dar nu constituie o dovadă.

— Nu cred că ar mărturisi fără un interogatoriu strâns, de un fel pe care cu nu mă pricep să i-l iau. Omul ţine la fiica lui.

— Nicidecum, spuse Baley. Sentimentul pe care-l nutreşte faţă de ea n-are nimic de-a face cu cel cunoscut de noi. Pe Solaria lucrurile stau altfel.

Baley începu să măsoare camera în lung şi în lat, încercând să se liniştească.

— Daneel, ai făcut o analiză logică fără greş, şi, totuşi, complet neraţională. („Logic, dar nu raţional”. Nu este asta definiţia robotului?) Doctorul Thool este un om bătrân, intrat în declin fiziologic, chiar dacă s-a dovedit în stare să aibă o fiică acum circa treizeci de ani. Până şi spaţienii devin senili. Imagineză-ţi-l examinându-şi fiica leşinată şi ginerele ucis prin violenţă. Îţi poţi da seama ce situaţie neobişnuită era asta pentru el? Îl poţi crede capabil să rămână stăpân pe sine? Şi încă în asemenea grad încât să poată săvârşi o serie de acţiuni uimitoare? Mai întâi trebuia să observe o armă sub corpul Gladiei, o armă atât de bine acoperită încât roboţii să n-o găsească. Apoi, indiferent de la ce indicii ar fi pornit pentru a deduce prezenţa armei, trebuia să-şi dea pe loc seama că, înlăturând-o, înlătura şi posibilitatea dovedirii unei acuzaţii de omucidere ce i s-ar fi adus fiicei sale. Un raţionament cam complicat pentru un bătrân în plină panică. După care trebuia să-şi pună planul în aplicare, de asemenea un lucru greu pentru un bătrân speriat. Şi, în sfârşit, trebuia să aibă curajul de a-şi agrava situaţia continuând să mintă. Toate acestea pot rezulta dintr-o analiză logică, dar nu sunt rezonabile.

— Ai o altă soluţie, colege Elijah? întreabă Daneel.

Baley se aşezase în timp ce vorbea şi acum încercă să se ridice, dar starea de oboseală şi faptul că scaunul era scund îl împiedicară. Întinse o mână spre robot, spunând pe un ton uşor enervat:

— Dă-mi mâna, te rog, Dannel.

Robotul se uită, surprins, la propria sa mână.

— Poftim, colege Elijah?

Baley blestemă în gând interpretarea literară a robotului şi explică:

— Ajută-mă să mă ridic.

Braţul puternic al lui Daneel îl ridică fără efort de pe scaun.

— Mulţumesc. Nu, n-am o altă soluţie. Sau, mai bine zis, aş avea, dar totul depinde de găsirea armei.

Se duse, nerăbdător, până la perdelele grele care acopereau aproape în întregime unul din pereţi şi, de-abia dându-şi seama ce face, ridică un colţ. Privi ţintă petecul întunecat de sticlă până ce înţelese că vedea începutul nopţii şi apoi lăsă perdeaua să cadă tocmai când Daneel, apropiindu-se tăcut, i-o luă dintre degete.

În fracţiunea de secundă în care observă mâna robotului luându-i perdeaua cu grija afectuoasă a unei mame care-şi fereşte copilul de foc, detectivul simţi petrecându-se în el o răsturnare. Apucă din nou perdeaua, smucind-o din mâna lui Daneel, şi, folosindu-şi întreaga putere, o rupse de la fereastră, lăsând doar câteva fâşii zdrenţuite.

— Colege Elijah, spuse robotul domol, doar ştii ce neplăceri îţi provoacă spaţiul liber.

— Ştiu, spuse Baley, ce foloase poate să-mi aducă.

Îşi aţinti privirile afară. Nu se vedea nimic, numai întuneric, dar acel întuneric era spaţiul liber. Spaţiul nelimitat, chiar dacă-i lipsea lumina, şi el, Baley, îl înfrunta.

Pentru prima dată îl înfrunta fără ezitări. Nu mai era o simplă bravadă, sau o curiozitate perversă, sau calea spre soluţionarea unei crime. Îl înfrunta pentru că ştia că dorea aceasta, că trebuie. Şi aici stătea toată deosebirea.

Pereţii erau doar cârje! Întunericul şi mulţimile erau doar cârje! Poale că aşa le şi considerase, în subconştient, şi le urăsc chiar şi atunci când credea cel mai mult că le iubea şi că avea nevoie de ele. Altfel de ce i-ar fi displăcut atât de intens pereţii creaţi de Gladia în jurul acelui „portret”?

Se simţi năpădit de un sentiment de triumf şi, ea şi cum triumful ar fi fost contagios, un nou gând răsări, izbucnind ca un strigăt lăuntric.

Baley se întoarse, ameţit, către Daneel.

— Ştiu, şopti el. La naiba! Ştiu!

— Ce ştii, colege Elijah?

— Ştiu ce s-a întâmplat cu arma. Ştiu cine e vinovat. Totul, deodată, s-a orânduit la perfecţie.

Daneel nu era de acord cu ideea unei acţiuni imediate.

— Mâine! spuse el, respectuos dar ferm. Aceasta e propunerea mea, colege Elijah. Este târziu şi trebuie să te odihneşti.

Baley fu nevoit să recunoască adevărul celor spuse şi, în plus, era nevoie de anumite pregătiri, ba chiar de foarte multe. Avea soluţia crimei, era sigur de asta, dar aceasta era bazată pe deducţie, ca şi teoria lui Daneel, şi ca atare lipsită de valoare probantă. Trebuia să fie ajutat de solarieni.

Dar dacă urma să aibă de-a face cu ei, un pământean în faţa mai multor spaţieni, atunci era necesarsă fie perfect stăpân pe sine. Deci, odihnă şi pregătire.

Şi totuşi n-o să poată dormi. Era sigur că n-o să poată dormi. Cu tot acel pat moale instalat special pentru el de către roboţi cu mişcări precise, cu tot parfumul delicat şi cu toată muzica dulce ce răsuna în acea cameră specială din vila Gladiei. Era sigur de asta.

Daneel şedea retras într-un colţ întunecos.

— Tot o mai suspectezi pe Gladia? întrebă Baley.

— Nu cred că ar fi înţelept să te las să dormi singur şi neprotejat.

— Bine, fă cum vrei. Te-ai lămurit ce vreau să faci, Daneel?

— Da, colege Elijah.

— N-ai, sper, nici un fel de rezerve sub imperiul Primei legi?

— Ba am câteva, în privinţa reuniunii pe care vrei s-o convocam. Vei fi înarmat şi îţi vei lua măsuri de siguranţă?

— Da, te asigur.

Daneel scoase un oftat care sună atât de uman încât o clipă Baley scurtă întunericul, încercând să vadă faţa perfectă, de maşinărie, a robotului.

— Nu întotdeauna am găsit comportarea oamenilor logică, observă Daneel.

— Ne-ar trebui şi nouă trei Legi proprii, dar mă bucur că nu le avem, răspunse detectivul, cu ochii fixaţi în plafon. Foarte multe depindeau acum de Daneel, şi totuşi nu-i putea dezvălui nici pe departe întregul adevăr. Roboţii erau de asemenea implicaţi.

Aurora avusese motivele ei să trimită un robot ca să-i reprezinte interesele, dar acum greşise. Roboţii aveau limitele lor.

Aşadar, dacă totul va merge bine, treaba se putea termina în douăsprezece ore. Iar peste încă douăsprezece s-ar putea găsi deja în drum spre Pământ, purtând cu el o speranţă. O speranţă de un fel ciudat. Căreia de-abia putea să-i dea crezare el însuşi, dar care reprezenta pentru Pământ scăparea. Trebuia să reprezinte scăparea.