Isaac Asimov - Soarele gol

— Ai ucis-o, spuse el.

— Nu e decât o floare. Mai sunt mii. Apoi brusc, înainte chiar ca el să poată atinge cupa galbenă, i-o smulse, fulgerându-l cu privirea.

— Sau vrei să spui că dacă am rupt o floare aş putea ucide şi un om?

Baley căută s-o împace:

— N-am vrut să spun nimic. Mă laşi s-o văd?

De fapt nu ţinea s-o atingă. Floarea crescuse în pământ jilav şi mai avea încă iz de mâl. Oare cum puteau aceşti oameni, foarte grijulii în contactele lor reciproce sau cu pământenii, să fie atât de nepăsători în privinţa contactului cu pământul murdar?

Luă totuşi floarea, ţinându-i tulpina între degetul mare şi arătător, şi se uită la ea. Caliciul era format din câteva foi subţiri şi curbe de ţesut vegetal, reunite în acelaşi punct. În interior se vedea o umflătură albă, convexă, umedă şi purtând nişte perişori negricioşi care tremurau uşor în bătaia vântului.

— Îi simţi mirosul? întrebă Gladia.

De-abia atunci sesiză Baley mireasma ce se degaja din floare. Se aplecă spre ea şi o mirosi.

— Miroase ca un parfum de femeie.

Gladia bătu din palme, amuzată.

— Pământean, pământean! Vrei de fapt să spui că parfumul miroase ca asta.

Baley încuviinţă dând din cap cu amărăciune. Începea să-l obosească statul afară. Umbrele se alungau şi locul devenea sumbru. Totuşi, era decis să nu se dea bătut. Voia să îndepărteze acei pereţi de lumină cenuşie care-i întunecau portretul. Era o atitudine donchişotescă, dar aşa stăteau lucrurile.

Gladia luă floarea de la Baley, care i-o înapoie fără regrete. Încet, solariana smulse petalele rând pe rând.

— Cred că fiecare femeie are un miros aparte.

— Depinde de parfum, spuse Baley cu indiferenţă.

— Îmi închipui ce înseamnă să fii atât de aproape încât să-ţi dai seama. Eu nu folosesc parfum deoarece nimeni nu stă vreodată aproape de mine. Doar acum, în mod excepţional. Dar tu cred că miroşi adesea parfumuri, tot timpul. Pe Pământ soţia ta e mereu cu tine, nu-i aşa? (Gladia era foarte concentrată asupra florii, încurcându-se în timp ce o desfăcea în bucăţi.)

— Nu e mereu cu mine. Nu tot timpul.

— Dar cea mai mare parte a timpului. Şi oricând doreşti să…

Baley o întrerupse:

— De ce crezi că încerca Leebig atât de asiduu să te înveţe robotică?

Din floare nu mai rămăsese decât lujerul şi umflătura din interior. Gladia o răsuci între degete şi o aruncă în apă, unde mai pluti câteva clipe.

— Cred că voia să fiu asistenta lui.

— Ţi-a spus el aşa ceva?

— Spre sfârşit, Elijah. Presupun că devenise nerăbdător. În orice caz, m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să lucrez în domeniul roboticii. I-am răspuns, fireşte, că pentru mine ar fi cel mai plicticos lucru din lume. S-a supărat rău.

— Şi după aceea nu s-a mai plimbat cu tine.

— Ai dreptate… Se prea poate ca tocmai asta să fi fost cauza. Dar, zău, ce puteam să-i răspund?

— Despre certurile tale cu doctorul Delmarre îi vorbisei mai înainte, nu?

Femeia îşi încleştă brusc pumnii, cu corpul ţeapăn în poziţia în care se afla şi cu capul înclinat puţin înainte lateral.

— Ce certuri? întreabă ea cu voce nefiresc de înaltă.

— Certurile pe care le aveai cu soţul tău. Presupun că-l urai.

Gladia îl privi furioasă. Faţa i se crispase şi sângele îi fugise din obraji.

— Cine ţi-a spus asta? Jothan?

— Da, Leebig mi-a spus. Şi cred că e adevărat.

Gladia era profund tulburată.

— Tot mai încerci să dovedeşti că eu l-am ucis. Te credeam prieten şi când colo eşti doar un… doar un poliţai!

Spunând acestea îl ameninţă cu pumnii. Baley aşteptă.

— Ştii doar că nu mă poţi atinge.

Femeia îşi lăsă mâinile să-i cadă şi izbucni într-un plâns tăcut, întorcându-şi faţa într-o parte.

Baley îşi înclină capul şi închise ochii, evitând umbrele lungi care-l nelinişteau.

— Doctorul Delmarre nu era un om prea tandru, nu-i aşa?

— Era foarte ocupat, răspunse femeia, cu glas gâtuit.

— Dar tu eşti tandră. Te poţi apropia de un bărbat. Mă înţelegi?

— Nu mă pot împiedica. Ştiu că e dezgustător, dar n-am ce face. E dezgustător chiar şi numai să vorbim despre asta.

— Dar cu doctorul Leebig ai vorbit, nu?

— N-am avut încotro, şi cum Jothan era la îndemână şi nu părea să-l deranjeze, am vorbit ca să-mi uşurez sufletul.

— Asta era motivul pentru care te certai cu soţul tău? Fiindcă el era rece şi lipsit de tandreţe, ceea ce ţie-ţi displăcea?

— Uneori îl uram, recunoscu Gladia, ridicând, neajutorată, din umeri. Era un bun solarian, dar noi nu fuseserăm planificaţi să avem co… Şi din nou izbucni în lacrimi.

Baley aşteptă, răbdător. Simţea el însuşi un gol în stomac, iar aerul deschis îl apăsa puternic. Când femeia se mai linişti, o întrebă, cât mai gingaş cu putinţă:

— Tu l-ai ucis, Gladia?

— N-nu. Apoi deodată, de parcă orice rezistenţă interioară ar fi cedat, adăugă: Nu ţi-am spus încă totul.

— Atunci, te rog, spune-mi acum.

— Tocmai ne certam când a murit. Vechea noastră ceartă. Ţipam la el, dar el nu ţipa la mine niciodată. Ba uneori nu spunea nimic, ceea ce mă enerva şi mai rău. Eram tare, tare furioasă. După asta nu-mi mai amintesc nimic.

— La naiba! Baley şovăi puţin, privind ţintă la piatra cenuşie a băncii. Cum adică nu-ţi mai aminteşti?

— Vreau să spun că el zăcea mort, eu ţipam şi au venit roboţii…

— L-ai omorât tu?

— Nu-mi amintesc, Elijah, şi mi-aş aminti dacă aş fi făcut-o, nu-i aşa? Numai că nu-mi amintesc nimic altceva. Şi mi-a fost frică. Ajută-mă, Elijah!

— Nu te teme, Gladia. Am să te ajut. Mintea năucită a detectivului se fixase asupra armei cu care s-a săvârşit crima. Ce se întâmplase cu ea? Desigur, fusese luată de-acolo. Atunci, însă, numai ucigaşul putuse face asta. Gladia fusese găsită la faţa locului imediat după crimă, aşa că ea n-o putuse îndepărta. Altcineva era deci asasinul. Indiferent de părerea unanimă a solarienilor, trebuia să fi fost altcineva.

E cazul să mă întorc acasă, îşi spuse detectivul descurajat. Se adresă femeii:

— Gladia…

Dar privirile i se aţintiră, cumva, asupra soarelui. Asupra soarelui, aflat lângă orizont. Îşi întorsese capul ca să-l privească şi ochii i se fixaseră asupra lui, sub imperiul unei fascinaţii morbide.

Nu-l mai văzuse niciodată aşa: mare, roşu şi oarecum estompat, astfel încât putea să-l privească în voie, cu fâşii subjiri şi însângerate de nori deasupra lui şi traversat de o dungă neagră.

— Ce roşu e… murmură Baley.

O auzi pe Gladia răspunzând cu melancolie în glas:

— Întotdeauna e aşa la asfinţit, roşu şi muribund…

Baley avu o halucinaţie. Soarele cobora spre orizont deoarece suprafaţa planetei fugea de el, cu mii de kilometri pe oră, rotindu-se sub acel soare crud, rotindu-se fără ca nimic să-i protejeze pe acei microbi numiţi oameni care se agitau încoace şi încolo, rotindu-se nebuneşte, la infinit, rotindu-se, rotindu- se…

De fapt i se rotea lui însuşi capul. Banca de piatră se înclină sub el, cerul se înălţă, albastru, albastru închis, soarele dispăru, vârfurile copacilor şi pământul se năpustiră în sus, Gladia ţipă cu glas slab, apoi se auzi un zgomot…

Mai întâi, Baley fu conştient de faptul că se află înăuntru, de absenţa exteriorului, şi apoi de o faţă ce se apleca asupră-i. O clipă făcu ochii mari, fără s-o recunoască. Apoi exclamă: