Isaac Asimov - Soarele gol

Baley îşi încleştase pumnii.

Minnim îl privea dezaprobator.

— Detectiv Baley, ai trecut printr-o perioadă grea. Ai nevoie de odihnă şi o vei căpăta. O lună de concediu plătit, iar la întoarcere, avansarea.

— Vă mulţumesc, dar nu doresc numai asta. Aş vrea să mă ascultaţi. Există un singur drum care ne poate scoate din fundătura noastră — drumul spre exterior, spre spaţiul cosmic. Există acolo un milion de lumi, iar spaţienii ocupă numai cincizeci. Ei sunt puţini şi trăiesc mult. Noi suntem mulţi şi trăim puţin. Suntem deci mai bine dotaţi decât ci pentru explorare şi colonizare. Avem o presiune demografică, care ne împinge spre aceasta, şi o succesiune rapidă a generaţiilor, care ne furnizează din plin un tineret temerar. Şi apoi, strămoşii noştri au fost cei care au colonizat Lumile exterioare.

— Da, înţeleg… dar mă tem că timpul nostru a trecut.

Baley sesiză dorinţa subsecretarului de a-l vedea plecat, dar rămase impasibil pe loc şi continuă:

— Când primele colonizări au dus la crearea unor Lumi ce ne depăşeau ca tehnologie, am scăpat construindu-ne vizuini subpământene. Spaţienii ne făceau să ne simţim inferiori şi să ne ascundem de ei. Dar aceasta nu e o atitudine. Pentru a evita o succesiune nimicitoare de răscoale şi represiuni trebuie să concurăm cu ei, să-i urmăm, dacă trebuie, şi să-i conducem, dacă se poate. Ca să realizăm aceasta trebuie să înfruntăm exteriorul, să învăţăm să înfruntăm exteriorul. Iar dacă e prea târziu ca să mai învăţăm noi înşine, atunci să-i învăţăm pe copiii noştri. Este un lucru vital!

— Ai nevoie de odihnă, detectiv Baley.

— Ascultaţi-mă, vă rog, domnule subsecretar, replică Baley cu vehemenţă. Dacă spaţienii sunt puternici şi noi rămânem în starea de acum, nu va trece un secol şi Pământul va fi nimicit. Aşa se apreciază, după cum mi-aţi spus chiar dumneavoastră. Dacă spaţienii sunt slabi şi devin tot mai slabi, atunci putem scăpa, dar cine ne asigură că spaţienii sunt slabi? Solarienii, da, sunt, dar asta-i tot ce ştim.

— Totuşi…

— N-am terminat. Un lucru îl putem schimba, indiferent dacă spaţienii sunt slabi sau puternici. Ne putem schimba pe noi. Să înfruntăm spaţiul liber şi nu va mai trebui să ne răsculăm. Vom putea crea propriile noastre Lumi exterioare, devenind noi înşine spaţieni. Dacă rămânem întemniţaţi aici, pe Pământ, atunci nu vom putea evita răscoale zadarnice şi fatale. Şi va fi chiar mai rău dacă oamenii îşi vor face speranţe false, bazate pe o presupusă slăbiciune a spaţienilor. Întrebaţi-i, vă rog, pe sociologi. Comunicaţi-le argumentele mele. Şi dacă încă mai au îndoieli, găsiţi un mijloc de a mă trimite pe Aurora. Să vă aduc un raport despre adevăraţii spaţieni, şi atunci veţi vedea ce trebuie să facă Pământul.

Minnim dădu din cap în semn de aprobare:

— Da, da. La revedere acum, detectiv Baley.

Baley ieşi cu un sentiment de entuziasm. Nu se aşteptase la o victorie netă asupra lui Minnim. Un mod de gândire care a prins rădăcini adânci nu poate fi înfrânt nici într-o zi, nici într-un an. Sesizase însă, o undă de nesiguranţă tristă trecând peste faţa lui Minnim şi întunecându-i, timp de câteva clipe cel puţin, euforia nejustificată.

Simţea că poate scruta viitorul. Minnim îi va întreba pe sociologi şi măcar unul sau doi dintre ei vof avea îndoieli.

O să treacă un an, îşi spuse Baley, un an şi voi fi în drum spre Aurora. O generaţie, şi ne vom afla din nou în spaţiu.

Detectivul păşi pe şoseaua ce rula spre nord. Curând o va vedea pe Jessie. Ea o să înţeleagă oare? Şi pe băiat, pe Bentley, de şaptesprezece ani acum. Când Ben va avea el însuşi un copil de şaptesprezece ani, se va afla oare pe vreo altă lume, virgină, clădind o viaţă neîngrădită?

Gândul îl sperie. Baley încă se mai temea de exterior. Dar nu se mai temea de această teamă! N-o mai privea ca pe un lucru de care fugi, ci ca pe un duşman cu care trebuie să lupţi.

Se simţi cuprins de un fel de frenezie. Încă de la început exteriorul exercitase asupra lui o atracţie ciudată. De când îl amăgise pe Daneel şi decapotase acel vehicul pentru a putea simţi aerul liber.

Atunci nu reuşise să înţeleagă. Daneel îl luase drept un tip ciudat. Baley însuşi îşi închipuise că înfruntă exteriorul dintr-o necesitate profesională, pentru a soluţiona un caz de crimă. De-abia în ultima seară petrecută pe Solaria, când smulsese perdeaua de la fereastră, înţelesese că simţea nevoia să înfrunte exteriorul nu numai pentru a-l înfrunta, ci pentru atracţia şi făgăduiala de libertate pe care acest exterior le conţinea.

Pe Pământ trebuie să existe milioane de oameni care simt acelaşi imbold, numai să li se atragă atenţia asupra spaţiului deschis, numai să li se dea putinţa de a face primul pas.

Privi în jur.

Şoseaua rula cu viteză. Totul era scăldat într-o lumină artificială. Şiruri enorme de apartamente lunecând înapoi. Firme luminoase, vitrine, fabrici, lumini, zgomote, mulţimi, zgomote, oameni, oameni, oameni…

Toate acestea le iubise, nu voia să le părăsească, se temuse să le părăsească, crezuse că îi lipsesc pe Solaria. Şi acum toate îi păreau stranii.

Nu se putea readapta.

Plecase să soluţioneze o crimă şi iată că se întâmplase ceva cu el.

Îi spusese lui Minnim că Oraşele sunt vizuini. Aşa şi erau. Un fel de pântece în care se ascundeau locuitorii Pământului. Şi ce trebuie să facă un om ca să poată deveni om? Trebuie să se nască. Să iasă din pântece. Iar odată ieşit nu mai poate intra înapoi.

Baley ieşise din Oraş şi nu mai putea reintra în el. Oraşul nu mai era lumea lui. Vizuinile de Oţel îi erau străine. Aşa trebuia să se întâmple. Şi aşa se va întâmpla şi cu alţii, iar Pământul va renaşte şi se va avânta în spaţiu.

Inima îi bătea nebuneşte, iar zgomotele vieţii din jur slăbiseră până la un murmur imperceptibil.

Îşi aminti de visul avut pe Solaria şi, în sfârşit, îl înţelese. Ridică ochii şi reuşi să vadă prin tot oţelul şi betonul de deasupra lui, prin toate acele straturi de omenire. Putea vedea farul din Spaţiu care îi chema pe oameni spre exterior. Putea să-l vadă strălucind. Soarele gol!