Isaac Asimov - Soarele gol

Attlebish interveni glacial:

— Nu înţelegi acest lucru, pământene. Nu contează dacă ar putea s-o facă sau nu. Esenţial este că doctorul Delmarre n-ar fi tolerat să fie văzut, le asigur. Dacă cineva l-ar fi vizitat în persoană, indiferent de gradul şi vechimea prieteniei dintre ei, l-ar fi dat afară şi, la nevoie ar fi pus roboţii s-o facă.

— Da, într-adevăr, admise Baley, cu condiţia ca doctorul Delmarre să-şi dea seama că e vorba de prezenţă fizică.

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă doctorul Thool cu surprindere şi tremur în glas.

— Când aţi tralat-o pe doamna Delmarre la locul crimei, replică Baley privindu-l drept în faţă, ea a presupus că o vizionaţi doar, până când a simţit că o atingeţi. Aşa mi-a spus şi o cred. Eu însumi, obişnuit numai cu văzutul, când am sosit pe Solaria şi am făcut cunoştinţă cu domnul Gruer, eram convins că-l văd. Iar când la sfârşitul convorbirii, a dispărut din faţa mea, am rămas uluit.

Să presupunem acum contrariul. Să admitem că în tot timpul vieţii sale ca adult singurele lui contacte cu alţii au fost prin vizionare. Că n-a văzut pe nimeni, afară doar, rareori, pe soţia sa. Să presupunem acum că altcineva vine la el în persoană. N-ar crede oare, automat, că e vorba de vizionare, mai ales dacă un robot ar fi fost instruit să-l anunţe că se stabileşte o legătură prin vizionare?

— Nici o clipă, ripostă Quemot. Ar fi sesizat existenţa aceluiaşi fundal.

— Poate. Dar câţi dintre dumneavoastră sunteţi conştienţi de fundal acum? Ar fi trecut un minut sau două până ce doctorul Delmarre şi-ar fi dat seama că ceva nu e în regulă, iar în acest timp prietenul său, oricare ar fi fost, ar fi putut să se apropie de el, să ridice un obiect contondent şi să-l lovească.

— Imposibil, spuse Quemot cu încăpăţânare.

— Nu cred, replică detectivul. Consider că nici existenţa unui prilej nu poate fi o dovadă absolută că doamna Delmarre e ucigaşa. A avut prilejuri, dar au mai avut şi alţii.

Baley făcu din nou o pauză. Fruntea îi era îmbrobonată de sudoare, dar dacă ar fi şters-o s-ar fi arătat slab în ochii celorlalţi. Trebuia neapărat să păstreze conducerea discuţiei. Persoana pe care o viza trebuia să se simtă în inferioritate. Şi era greu ca un pământean să-i impună aşa ceva unui spaţian.

Detectivul privi pe rând feţele solarienilor şi îşi spuse că, deocamdată, lucrurile mergeau destul de bine. Chiar şi Attlebish părea să participe cu totul omeneşte.

— Şi astfel ajungem, reluă Baley, la problema mijlocului, care este cea mai complicată dintre toate. Arma cu care s-a comis omorul n-a putut fi găsită.

— Ştim asta, spuse Attlebish. Dacă n-ar fi fost acest lucru, am fi considerat vinovăţia doamnei Delmarre evidentă şi n-am mai fi cerut o anchetă.

— Poate, răspunse Baley. Să analizăm deci chestiunea mijlocului. Există două posibilităţi. Sau doamna Delmarre a comis crima, sau altcineva. Dacă a comis-o doamna Delmarre, arma trebuia să rămână la faţa locului, afară doar de cazul când a fost îndepărtată ulterior. Colegul meu, domnul Olivaw de pe Aurora, care deocamdată nu se află aici, sugerează că doctorul Thool a avut prilejul să înlăture această armă. Îl întreb acum, pe doctorul Thool, de faţă cu toţi, dacă a făcut aşa ceva, dacă a îndepărtat vreo armă în timp ce o examina pe doamna Delmarre, care se afla în stare de inconştienţă.

Doctorul Thool tremura tot.

— Nu, nu, vă jur. Răspund la orice interogatoriu. Jur că n-am înlăturat nimic.

— Doreşlc cineva, întrebă Baley, să afirme în acest moment că doctorul Thool minte?

Urmă un interval de tăcere, în timpul căruia Leebig se uită la un obiect situat în afara câmpului vizual al detectivului, murmurând ceva despre pierderea de vreme.

— A doua posibilitate, continuă Baley, este ca cineva să fi comis omorul şi să fi luat apoi arma cu sine. Dar dacă aşa stau lucrurile, trebuie să ne întrebăm de ce. Înlăturând arma crimei sublinia faptul că doamna Delmarre este nevinovată. Dacă ucigaşul venea de afară, trebuia să fie idiot ca să nu lase arma lângă cadavru şi astfel s-o incrimineze pe doamna Delmarre. Aşadar în ambele ipoteze, arma trebuia să se afle acolo. Şi totuşi n-a fost găsită.

— Ne iei drept orbi sau drept nătărăi? întrebă Attlebish.

— Vă iau drept solarieni, răspunse Baley calm, şi ca atare incapabili să recunoaşteţi această armă într-un obiect rămas la locul faptei.

— Nu înţeleg nimic! exclamă Klorissa cu glas chinuit.

Chiar şi Gladia, care în tot acest timp abia se clintise, îl fixă pe detectiv cu surprindere.

Baley reluă:

— Soţul mort şi soţia lipsită de cunoştinţă nu erau singurii care se aflau acolo. Se mai găsea şi un robot cu circuite dezorganizate.

— Ei şi? făcu Leebig, iritat.

— Oare nu este limpede că, după ce am eliminat imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar fi, reprezintă adevărul? Robotul de la faţa locului este arma crimei, o armă pe care nici unul dintre dumneavoastră n-o putea recunoaşte din cauza educaţiei pe care aţi primit-o.

Toţi începură să vorbească deodată; toţi, afară de Gladia, care rămăsese cu privirile pierdute.

Detectivul îşi ridică braţele.

— Staţi! Linişte, vă rog! Să vă explic! Şi descrise încă o dată încercarea de asasinat comisă asupra lui Gruer, ca şi metoda prin care putea fi săvârşită. Adăugă apoi şi propria-i întâmplare, petrecută la crescătoria de copii.

Leebig interveni, nerăbdător:

— Cred că un robot a uns săgeata cu otravă fără să ştie că era vorba de otravă, iar un altul a dat săgeata băiatului, după ce i-a spus că eşti pământean, fără să ştie că e otrăvită.

— Cam aşa ceva. Dar ambii roboţi primiseră instrucţiuni precise.

— E cam trasă de păr, spuse Leebig.

Quemot pălise şi părea gata să leşine dintr-o clipă într-alta.

— Nici un solarian n-ar putea folosi roboţi ca să facă rău unei fiinţe umane.

— Se poate, spuse Baley dând din umeri, dar rămâne faptul că roboţii pot fi manevraţi în acest fel. Întrebaţi-l pe doctorul Leebig, care este robotician.

— Ipoteza nu se aplică în cazul doctorului Delmarre, spuse Leebig. Ţi-am spus asta şi ieri. Cum ar putea cineva să facă un robot să sfărâme ţeasta unui om?

— Să vă explic cum?

— Te rog, dacă poţi.

— Doctorul Delmarre experimenta un nou tip de robot. Însemnătatea acestui fapt mi-a scăpat pană aseară, când s-a întâmplat să spun unui robot: „Dă-mi mâna!”, cerându-i ajutor ca să mă ridic de pe scaun. Robotul şi-a privit consternat mâna, de parcă ar fi crezul că-i cer să şi-o desprindă şi să mi-o dea mie. A trebuit să-i repet ordinul într-o altă formă.

Dar întâmplarea mi-a amintit de un lucru pe care mi-l spusese doctorul Leebig puţin mai înainte. Era vorba de experimentarea unor roboţi cu membre detaşabile.

Să presupunem că robotul testat de doctorul Delmarre era de acest tip, capabil să folosească mai multe membre interşanjabile, de forme diferite, pentru diferite sarcini specializate. Să presupunem că ucigaşul ştia acest fapt şi că pe neaşteptate i-a spus robotului: „Dă-mi braţul tău!” Robotul şi-a detaşat braţul şi i l-a dat. Acest braţ constituia o armă excelentă. După moartea doctorului Delmarre putea fi instalat la loc.

Nici nu apucase Baley să termine că spaţienii, copleşiţi de oroare, izbucniră într-o furtună de obiecţii. Detectivul trebui să strige ultimele cuvinte, şi aşa înecate în tumultul general.