Isaac Asimov - Soarele gol

Cu îndărătnicie, Elijah Baley rezista panicii.

Se acumulase în el de două săptămâni. Mai de mult chiar, se acumulase încă de când îl chemaseră la Washington, unde i se spusese calm că va primi o nouă misiune.

Chemarea la Washington fusese ea însăşi destul de neliniştitoare. Venise fără precizări, era o simplă convocare, ceea ce o făcea de-a dreptul alarmantă. Cuprindea şi o foaie de drum dus-întors cu avionul, iar acest lucru o făcea încă şi mai alarmantă.

În parte, panica se năştea din sentimentul de urgenţă legat de ordinele de deplasare cu avionul. În parte, din gândul că trebuia să zboare pur şi simplu. Şi totuşi, acesta era doar un început de nelinişte şi, deocamdată, uşor de înăbuşit.

La urma urmelor, Lije Baley mai zburase de patru ori cu avionul până atunci. Odată chiar traversase continentul. Astfel că, deşi o călătorie cu avionul nu e niciodată plăcută, cel puţin nu este un pas total în necunoscut.

Şi apoi, zborul de la New York la Washington durează numai o oră. Avionul va decola de la pista nr. 2 care, ca toate pistele rezervate traficului oficial, este destul de bine protejată, cu o trapă care se deschide spre atmosfera din afară numai după ce aeronava atinge viteza de decolare. Iar aterizarea se va face la pista nr. 5 din Washington, protejată în mod asemănător.

Mai mult, aşa cum Baley ştia foarte bine, avionul nu are hublouri. Va fi plăcut luminat, se va servi o masă mulţumitoare şi pasagerii vor avea tot confortul necesar. Zborul, dirijat prin radio, va fi lin, iar odată ce nava se va afla în aer va dispărea aproape orice senzaţie de mişcare.

Baley îşi spusese toate astea sieşi şi Jessiei, soţia sa, care nu mai zburase niciodată şi, ca atare, se îngrozea doar gândindu-se la asemnea lucruri.

— Dar nu vreau să te duci cu avionul, Lije. Nu e ceva firesc. De ce nu te duci pe şoseaua rulantă?

— Pentru că mi-ar lua zece ore — faţa prelungă a lui Baley se înăspri — şi pentru că fac parte din Poliţia Municipală şi trebuie să mă supun ordinelor date de superiori. Cel puţin, dacă vreau să rămân în categoria a 6-a.

Iar la aceasta Jessie nu mai avea ce riposta.

Baley se urcă în avion şi îşi fixă privirea pe banda-ziar ce se desfăşura lin şi necontenit din distribuitorul situat în faţa ochilor săi. Municipalitatea se mândrea cu acest serviciu de informaţii: ştiri, articole, note umoristice, materiale educative, ba, uneori, şi puţină literatură. Cândva aceste benzi vor fi transformate în film, se spunea, căci concentrarea privirii asupra unui ecran ar fi un mijloc şi mai eficient de a distrage atenţia pasagerilor de la mediul înconjurător.

Baley continua să privească banda ce se desfăşura în faţa ochilor săi nu numai pentru a încerca să uite unde se află, dar şi din motive de etichetă. În avion se mai găseau încă cinci pasageri (nu putuse să nu observe asta) şi fiecare avea dreptul la teama şi neliniştea firească pe care firea şi educaţia sa îl făceau să le simtă.

Baley însuşi ar fi fost scos din fire de orice intrus care ar fi observat propria sa stinghereală. Nu dorea nici un ochi străin fixat asupra propriilor sale falange golite de sânge, acolo unde mâinile i se încleştaseră pe rezemătoarea de braţ, sau asupra petelor de sudoare pe care le vor lăsa acolo.

Îşi spunea: Dar sunt la adăpost. Avionul este un mic oraş.

Nu reuşea însă să se amăgească. Avea la stânga doi-trei centimetri de oţel; îi putea simţi cu cotul. Dar dincolo, nimic…

Ei da, aer! Dar asta nu înseamnă, de fapt, nimic. Se întinde pe o mie de mile într-o direcţie. O milă, poate două, pe verticală.

Aproape că dorea să poată privi în jos, să vadă calotele Oraşelor ascunse peste care trecea: New York, Philadelphia, Washington. Îşi imagina, departe jos, complexele ondulate de cupole pe care nu le văzuse niciodată, deşi ştia că sunt acolo. Iar sub ele, pe o milă în adâncime şi pe zeci de mile în toate direcţiile, se întindeau Oraşele.

Se gândea la nesfârşitele coridoare pline de animaţie ale Oraşelor, înţesate de lume; apartamente, bucătării de cartier, uzine, şosele rulante, toate confortabile şi încălzite de prezenţa omului.

Iar el se afla aici, izolat în aerul rece şi amorf, închis într-un mic proiectil de metal care se mişca în spaţiul gol.

Îi tremurau mâinile şi îşi silea ochii să se concentreze pe banda de hârtie, încercând să citească ceva.

Era o povestire despre explorările galactice şi, evident, eroul era un pământean.

Baley mormăi ceva, exasperat, apoi îşi ţinu o clipă răsuflarea, căci îşi dăduse seama, cu oroare, de mojicia pe care o comisese scoţând un sunet.

Era, totuşi, un lucru absolut ridicol. Ce copilărie: să pretinzi că pământenii ar putea invada spaţiul! Explorări galactice! Galaxia era interzisă pământenilor. O luaseră în stăpânire spaţienii, ai căror strămoşi, cu secole înainte, fuseseră tot pământeni. Aceşti strămoşi ajunseseră primii în Lumile exterioare, le găsiseră pe plac, iar urmaşii lor puseseră oprelişti în calea imigrării. Înţărcuiseră astfel Pământul şi pe verii lor pământeni. Iar civilizaţia urbană a Pământului desăvârşise treaba, închizându-i pe pământeni în Oraşele lor cu ajutorul unui zid de teamă faţă de spaţiile libere ce îi ţinea departe chiar şi de regiunile agricole şi miniere ale propriei lor planete, care erau lucrate de roboţi.

— Dumnezeule! exclamă Baley cu ciudă în sinea sa. Dacă nu ne place situaţia, măcar să întreprindem ceva. Să nu ne pierdem vremea cu basme.

Dar nu era nimic de făcut, şi ei ştia asta.

Apoi avionul ateriză, iar Baley şi ceilalţi pasageri coborâră din navă şi se împrăştiară care încotro, fără să se privească.

Baley se uită la ceas şi îşi dădu seama că are timp să facă o baie înainte de a lua şoseaua rulantă pentru a se duce la Ministerul Justiţiei. Se bucură de această constatare. Larma vieţii, sala enormă şi boltită a aeroportului din care porneau coridoare la numeroase niveluri, tot ceea ce vedea sau auzea îi dădea sentimentul că se găsea închis la adăpost şi căldură, în măruntaiele şi pântecul Oraşului. Neliniştea i se risipise şi numai un duş mai trebuia pentru ca totul să fie în ordine.

Pentru a putea folosi una din băile municipale avea nevoie de un permis de flotant, dar, prezentând ordinul de deplasare, nu întâmpină nici o dificultate. Urmară doar formalităţile de rutină şi primi o cabină de clasa I (data fiind marcată cu grijă, pentru a se evita eventualele abuzuri) şi un cartonaş cu instrucţiuni pentru a ajunge la locul respectiv.

Baley regăsi cu recunoştinţă senzaţia benzilor rulante sub picioarele sale. Cu un fel de desfătare simţea acceleraţia pe măsură ce păşea de pe o bandă pe alta spre fâşia centrală, de mare viteză, a şoselei rulante. Cu un salt uşor ajunse pe fâşia centrală şi se instală pe locul la care îi dădea dreptul gradul său.

Nu era o oră de vârf şi se găseau destule locuri libere. Nici baia, când ajunse acolo, nu era prea aglomerată. Cabina ce-i fusese repartizată era în bună rânduială, cu o spălătorie automată ce funcţiona bine.

După ce îşi consumă cu folos raţia de apă şi îşi împrospătă îmbrăcămintea, se simţi gata să dea ochii cu cei de la Ministerul Justiţiei. Mai mult, era chiar voios.

Subsecretarul Albert Minnim era un om mărunt şi îndesat, roşcovan la faţă şi destul de cărunt, cu un trup ce căpătase anumite rotunjimi. Degaja un aer de curăţenie şi mirosea vag a tonice. Totul trăda acele avantaje ale vieţii care vin odată cu raţiile generoase primite de cei situaţi sus pe scara administrativă.