Isaac Asimov - Soarele gol

— Staţi puţin, spuse Baley. Mai este ceva.

— Da, mai este, conveni Minnim, jubilând. Solarienii nu pot scăpa de această stagnare. Au depăşit punctul critic şi depind prea mult de roboţi. Iar robotul nu poate disciplina un copil neascultător, chiar dacă acest lucru este spre binele copilului. Robotul nu poate vedea dincolo de suferinţa fizică imediată. Iar roboţii, în totalitatea lor, nu pot disciplina o planetă lăsând instituţiile ei să se prăbuşească atunci când aceste instituţii au devenit un balast. Nu pot vedea dincolo de haosul imediat. Aşadar, soarta Lumilor exterioare este stagnarea perpetuă, iar Pământul se va elibera de dominaţia lor. Aceste date noi schimbă radical situaţia. Nu mai este necesară revolta directă. Libertatea va veni de la sine.

— Staţi, repetă Baley, mai insistent. Discutăm numai despre Solaria, nu şi despre alte Lumi exterioare.

— E acelaşi lucru. Sociologul dumitale de pe Solaria, Kimot sau cum îi zice…

— Quemot, domnule subsecretar.

— Ei da, Quemot, n-a spus el că şi celelalte Lumi merg în sensul Solariei?

— A spus, dar nu ştie nimic despre celelalte Lumi direct de la sursă, şi nici nu este sociolog. Vreau să zic, nu e sociolog adevărat. Credeam că am fost clar în privinţa aceasta.

— Au să verifice ai noştri.

— Dar nici ei nu vor avea date. Nu ştim nimic despre Lumile într-adevăr mari. Despre Aurora, de pildă — lumea lui Daneel. Mie nu mi se pare raţional să le asemuim cu Solaria. De fapt, există doar o singură Lume în întreaga Galaxie care seamănă cu Solaria…

Minnim abandonă subiectul cu o uşoară fluturare a mâinii sale bine îngrijite.

— Au să verifice ai noştri. Şi sunt sigur că vor fi de acord cu Quemot.

Privirea lui Baley se posomorî. Dacă sociologii pământeni sunt dornici de ştiri îmbucurătoare, se vor găsi în acord cu Quemot, desigur. Din statistici poţi scoate orice vrei dacă ştii să cauţi cât trebuie şi cum trebuie, şi dacă treci cu vederea anumite date relevante.

Detectivul ezită o clipă. Era oare mai bine să vorbească acum, când se afla în faţa unui înalt funcţionar guvernamental, sau …

Ezitarea îi fusese puţin prea lungă. Aranjând nişte hârtii, Minnim începu să glăsuiască din nou, pe un ton mai lipsit de însufleţire:

— Încă vreo două amănunte, detectiv Baley, cu privire la cazul Delmarre propriu-zis şi apoi poţi pleca. Era în intenţia dumitale ca Leebig să se sinucidă?

— Intenţionam să-i smulg o mărturisire, domnule subsecretar. Nu-mi închipuisem că se va sinucide — ce ironie! — la apropierea cuiva care era doar un robot şi care în fapt nu viola interdicţia prezenţei fizice. Dar, sincer vorbind, nu-i regret moartea. Va mai trece mult timp până la ivirea altui om care să îmbine, ca el, perversiunea cu abilitatea.

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Minnim pe un ton sec, şi consider moartea lui binevenită, dar nu te-ai gândit la ce primejdii te expuneai dacă solarienii şi-ar fi dat seama că Leebig nu putea să-l fi ucis pe Delmarre?

Baley îşi scoase pipa din gură şi rămase tăcut.

— Hai, detectiv Baley, continuă Minnim, ştii doar că nu Leebig l-a ucis… Crima implica prezenţa personală şi Leebig ar fi preferat moartea unei asemenea situaţii. De fapt, chiar a preferat-o.

— Aveţi dreptate, domnule subsecretar, admise Baley. Am scontat că solarienii vor fi prea uluiţi constatând cum folosea el roboţii ca să-şi mai dea seama de acest lucru.

— Atunci cine l-a ucis pe Delmarre?

— Dacă vreţi să spuneţi cine l-a lovit de fapt, răspunse Baley încet, atunci e vorba de persoana pe care o bănuia toată lumea: Gladia Delmarre, soţia lui.

— Şi ai lăsat-o să plece?

— Din punct de vedere moral, nu ea era responsabilă. Leebig ştia că Gladia se certa violent cu soţul ei. Şi frecvent. De asemenea ştia, probabil, cât de tare se înfuria în aceste situaţii. Leebig dorea moartea soţului în împrejurări care s-o incrimineze pe soţie. I-a trimis, deci, lui Delmarre un robot pe care — aşa presupun eu — l-a instruit în mod abil să-i dea Gladiei, într-o clipă de extremă furie, unul din membrele sale detaşabile. Văzându-se cu o armă în mână, femeia a acţionat într-o clipă de orbire, înainte ca Delmarre sau robotul s-o poată opri. Gladia a fost, la fel ca robotul, unealtă inconştientă a lui Leebig.

— Dar, observă Minnim, pe braţul robotului trebuie să fi rămas sânge şi peri năclăiţi.

— Se prea poate, spuse Baley, dar de robot s-a ocupat tocmai Leebig. I-a fost uşor să instruiască pe ceilalţi roboţi, care putuseră observa aceasta, să uite tot. Şi doctorul Thool ar fi putut observa, dar el n-a examinai decât cadravul şi trupul fără cunoştinţă al Gladiei. Eroarea lui Leebig a fost aceea de a crede că vinovăţia va cădea atât de vădit pe umerii Gladiei încât nici faptul că nu s-a găsit nici o armă la locul crimei n-o va mai salva. Şi nici nu putea prevedea că pentru continuarea anchetei se va face apel la un pământean.

— Aşadar, Leebig fiind mort, ai aranjat plecarea Gladiei de pe Solaria. Voiai s-o salvezi în caz că solarienii ar începe să se gândească la anumite lucruri?

Baley ridică din umeri.

— Suferise destul. Toată lumea o nedreptăţise: soţul ei, Leebig, societatea solariană.

— Oare nu răstălmăceai legea pentru a-ţi satisface un capriciu personal?

Faţa osoasă a detectivului se înăspri.

— Nu era un capriciu. Nu mă consideram legat de legile solariene. Primau interesele Pământului, şi pentru a apăra aceste interese trebuia sa am grijă ea Leebig, adevăratul pericol, să fie neutralizat. Cât despre doamna Delmarre (îl înfrunta pe Minnim acum şi-şi dădea seama că face un pas crucial, dar trebuia să i-o spună), cât despre doamna Delmarre, am făcut din ea obiectul unui experiment.

— Ce experiment?

— Voiam să ştiu dacă va consimţi să înfrunte o Lume în care prezenţa fizică este permisă şi firească. Eram curios să aflu dacă are curajul să rupă cu nişte deprinderi adânc înrădăcinate în ea. Mă temeam că va refuza să plece, că va insista să rămână pe Solaria — un adevărat purgatoriu pentru ea — decât să renunţe la modul ei de viaţă solarian, deformai. Dar a ales schimbarea şi faptul m-a bucurat, căci mi-a părut simbolic. Pare să deschidă calea salvării şi pentru noi.

— Pentru noi?!? exclamă Minnim. Ce naiba vrei să spui?

— Nu personal pentru dumneavoastră sau pentru mine, domnule subsecretar, răspunse Baley cu gravitate, ci pentru întreaga omenire. Greşiţi în aprecierea dumneavoastră despre celelalte Lumi exterioare. Au puţini roboţi, permit prezenţa fizică şi au studiat situaţia de pe Solaria. R. Daneel Olivaw a fost cu mine acolo, după cum ştiţi, şi va face şi el un raport. Există riscul ca într-o bună zi să devină şi ei un fel de solarieni, dar îşi vor da probabil seama la timp şi se vor strădui să menţină un echilibru judicios, rămânând astfel stăpânii omenirii.

— Asta crezi dumneata, replică Minnim, iritat.

— Mai mult încă. Există o sigură lume asemănătoare Solariei, şi anume Pământul.

— Detectiv Baley!

— Aşa stau lucrurile, domnule subsecretar. Noi suntem o Solarie pe dos. Ei s-au izolat unul faţă de altul. Noi ne-am izolat de Galaxie. Ei au ajuns într-un punct mort cu domeniile lor inviolabile. Noi am ajuns într-un punct cu Oraşele noastre subterane. Ei sunt şefi fără subalterni, afară de roboţi, care nu pot riposta. Noi suntem subalterni fără şefi, numai cu Oraşele ce ne închid spre a ne ţine în siguranţă.