Isaac Asimov - Soarele gol

— Ai ieşit? Şi te-a deranjat?

Nu rezistă să nu-i riposteze:

— Cam tot atât cât te deranjează pe tine faptul că mă vezi. Nu-ţi place, dar poţi face faţă.

Gladia îl privi, gândindu-se la ceva.

— Vrei să mergi afară acum? Să ne plimbăm împreună?

Baley voi să spună: Dumnezeule, nu!, dar Gladia continuă:

— Nu m-am mai plimbat niciodată cu cineva aşa, văzându-ne. Este încă zi şi vremea e frumoasă.

Baley îşi privi portretul abstracţionist şi întrebă:

— Dacă merg, accepţi să scoţi cenuşiul?

— Să vedem cum te porţi, răspunse Gladia zâmbind.

Ieşiră din încăpere, lăsând acolo construcţia de lumină, care ţinea sufletul lui Baley întemniţat în cenuşiul Oraşelor.

Detectivul se înfioră uşor. Simţea aerul rece deplasându-se pe lângă trupul lui.

— Ţi-e frig? întrebă Gladia.

— Nu era aşa mai devreme.

— E spre seară acum, dar nu e chiar frig. Vrei să îmbraci ceva? Pot chema imediat un robot să-ţi aducă o haină.

— Nu, nu e nevoie.

Păşeau pe o potecă îngustă, pavată.

— Pe aici te plimbai cu doctorul Leebig? întrebă Baley.

— O, nu! Ne plimbam departe, pe câmp, unde nu vezi decât ici-colo câte un robot lucrând şi poţi auzi zgomotele animalelor. Să rămânem totuşi pe lângă casă, pentru orice eventualitate.

— Ce eventualitate?

— Păi, pentru eventualitatea că ai vrea să intri.

— Sau că începe să te deranjeze văzutul?

— Mie nu-mi pasă, răspunse Gladia, afectând indiferenţă.

Deasupra se auzea foşnetul frunzelor — o masă verde şi galbenă. Aerul era străpuns de strigăte ascuţite şi bâzâituri stridente. Existau, de asemenea, umbre.

Baley era mai ales conştient de umbre. Una dintre ele îi stătea întinsă în faţă, o formă omenească ce se mişca odată cu el, imitându-l într-un fel de pantomimă hidoasă. Baley auzise despre umbre, fireşte; ştia chiar şi ce sunt, dar în lumina indirectă, difuză, a Oraşelor nu-şi dăduse niciodată seama de ele.

În spatele lui, desigur, strălucea soarele solarian. Avu grijă să nu se uite la el, dar ştia că e acolo.

Spaţiul era întins şi nepopulat; totuşi, îl atrăgea.

Se închipui pe sine însuşi păşind pe suprafaţa unei lumi cu mii de mile şi ani-lumină de spaţiu în jur.

De ce oare se simţea atras de această imagine a singurătăţii? Doar nu-i plăcea singurătatea. Iubea Pământul, iubea căldura şi aglomeraţia umană a Oraşelor.

Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Încercă să-şi imagineze New York-ul, cu toată gălăgia şi înghesuiala lui, dar constată că era conştient numai de liniştea răcoroasă a atmosferei solariene.

Fără să-şi dea prea bine seama, Baley se apropie tot mai mult de Gladia, ajungând cam la un metru de ea. De-abia atunci sesiză surprinderea de pe faţa ei.

— Te rog să mă ierţi, spuse el în grabă, retrăgându-se.

— Nu face nimic, îngăimă Gladia. Nu vrei s-o luăm pe-aici? Sunt nişte flori care au să-ţi placă.

Mergând în direcţia arătată rămâneau cu spatele la soare, astfel că detectivul o urmă în tăcere.

— Mai târziu în cursul anului o să fie minunat. Când se încălzeşte vremea pot coborî până la lac ca să înot, sau pot alerga pe câmp cât mă ţin picioarele, până ce sunt bucuroasă să mă întind pe jos şi să zac nemişcată.

Spunând aceste cuvinte îşi examină îmbrăcămintea.

— Dar astea nu sunt haine pentru aşa ceva. Îmbrăcată astfel, trebuie să merg. Liniştit, înţelegi?

— Şi cum ai prefera să te îmbraci? întrebă Baley.

— O, cel mult în bluză şi şort! exclamă Gladia, ridicându-şi braţele de parcă ar fi gustat deja în imaginaţie acel sentiment de libertate. Uneori chiar mai puţin. Doar sandale, ca să pot simţi aerul pe fiecare centimetru de piele… O, îmi pare rău, văd că te-am şocat…

— Nu, nu face nimic, o asigură Baley. Aşa erai îmbrăcată când te plimbai cu doctorul Leebig?

— Depindea de vreme. Uneori eram îmbrăcată foarte sumar, dar ştii, era doar o vizionare. Înţelegi asta, sper.

— Înţeleg. Şi doctorul Leebig? Se îmbrăca şi el sumar?

— Jothan să se îmbrace sumar? Gladia surâse sarcastic. O, nu! E întotdeauna foarte solemn. Se strâmbă, luând o mină de pretinsă gravitate, şi-şi lăsă în jos o pleoapă, prinzând perfect trăsăturile caracteristice ale roboticianului şi obligându-l pe Baley să scoată un mormăit apreciativ.

— Şi iată cum vorbeşte, continuă solariana: „Dragă Gladia, ţinând seama de efectul unui potenţial de prim ordin asupra fluxului de pozitroni… ”

— Aşa îţi vorbea? Despre robotică?

— Aproape întotdeauna. A, ştii, lua lucrurile foarte în serios … Încerca mereu să mă instruiască. Nu abandona niciodată.

— Şi ai învăţat ceva?

— Absolut nimic! Nimic! Toate sunt pentru mine o adevărată babilonie. Uneori se enerva, dar când începea să mă dojenească săream în apă, dacă mă aflam lângă lac, şi-l stropeam.

— Îl stropeai? Credeam că vă vizionaţi.

Femeia râse.

— Halal pământean! Stropeam spre locul unde se afla el, în cameră sau pe domeniul lui. Apa nu-l putea atinge, dar el tot se ferea. Priveşte aici!

Baley privi. Ocoliseră un petec de pădure şi intrau acum într-o poieniţă cu un bazin ornamental în mijloc. Mai multe alei pietruite traversau poiana, fragmentând-o. Pretutindeni se vedeau flori, foarte multe, în straturi ordonate. Baley le cunoştea din filmocărţi.

Într-un fel florile semănau cu figurile luminoase pe care le crea Gladia şi detectivul îşi spuse că, probabil, solariana Ie crea peacestea tocmai în spiritul florilor. Atinse una cu grijă, apoi se uită în jur. Predominau cele roşii şi galbene.

Întorcându-se ca să dea un ocol cu privirea, Baley zări soarele şi spuse, tulburat:

— Ce jos e, lângă orizont!

— Este aproape seară, răspunse Gladia. (Alergase spre bazin şi acum şedea pe o bancă de piatră la marginea lui). Vino încoace! îi strigă ea, făcându-i semn cu mâna. Poţi sta în picioare dacă nu vrei să te aşezi pe piatră.

Baley înaintă încet.

— Coboară atât de jos în fiecare zi? întrebă el şi imediat îi păru rău. Dacă planeta se roteşte, evident că şi soarele e jos, lângă orizont, în fiecare dimineaţă şi seară. Numai la amiază e înalt pe cer.

Dar recunoaşterea acestui fapt nu putea schimba o imagine formată timp de atâţia ani. Ştia de existenţa nopţii; o cunoscuse chiar direct, cu întreaga masă a planetei interpusă între om şi soare, adăpostindu-l. Ştia că există nori cenuşii, care te apără de ce e mai rău în exterior. Şi totuşi, gândindu-se la suprafeţele planetare, nu şi le putea imagina altfel decât ca o revărsare de lumină, cu un soare înalt pe cer.

Privi înapoi, peste umăr, numai atât cât să poată zări strălucirea soarelui, şi se întrebă cât de departe e oare casa, pentru eventualitatea că s-ar hotărî să se întoarcă.

Gladia îi arătă celălalt capăt al băncii de piatră.

— E cam aproape de tine, nu? observă Baley.

Gladia îşi întinse spre el mâinile ei mici, cu palmele în sus.

— Încep să mă obişnuiesc. Zău!

Detectivul se aşeză cu faţa spre ea, ca să evite soarele.

Gladia se aplecă spre apă şi culese o floricică în formă de cupă, galbenă pe dinafară şi vărgată cu alb pe dinăuntru, dealtfel nu prea arătoasă.

— E o floare de aici, explică ea. Majoritatea celorlalte se trag de pe Pământ.

I-o întinse gingaş lui Baley, cu apa picurând de pe lujerul rupt. Baley o luă tot atât de gingaş.