Isaac Asimov - Soarele gol

— Nu e nevoie să stai aşa departe, spuse Gladia.

— Nu te deranjează dacă vin mai aproape?

— Cred că nu. Am să-ţi spun când e cazul să te opreşti.

Baley înaintă câţiva paşi. Gladia îl urmărea cu ochii larg deschişi. Deodată întrebă:

— N-ai vrea să vezi câteva din energopicturile mele?

Detectivul se afla acum la doi metri de ea. Se opri şi o privi. Părea mică şi fragilă. Încercă să şi-o închipuie cu ceva în mână (cu ce oare?), lovindu-şi furios bărbatul în cap. Încercă să şi-o închipuie înnebunită de furie, împinsă la crimă de ură şi mânie.

Trebuia, totuşi, să admită că faptul era posibil. Chiar şi o femeie de cincizeci de kilograme putea zdrobi o ţeastă dacă îşi ieşea din fire şi avea la îndemână un obiect potrivit. Iar Baley cunoscuse, pe Pământ, fireşte, criminale care, când erau calme, păreau nişte mieluşei.

— Ce sunt aceste energopicturi, Gladia? întrebă el.

— O formă de artă, răspunse Gladia.

Baley îşi aminti cele spuse de Leebig cu privire la arta Gladiei. Dădu apoi din cap:

— Da, aş vrea să le văd.

— Vino după mine, atunci.

Detectivul o urmă, menţinând cu grijă distanţa de doi metri dintre ei. De fapt nu era nici o treime din cea impusă de Klorissa.

Intrară într-o încăpere foarte luminoasă. Lumina izbucnea din fiecare colţişor, în tot felul de culori.

Gladia arăta mulţumită; vădea un sentiment de proprietate. Îşi ridică ochii spre Baley, anticipând reacţia lui.

Această reacţie corespundea, probabil, aşteptărilor ei, deşi detectivul nu rosti nici un cuvânt. Dădu încet ocol cu privirea, încercând să înţeleagă ceea ce vedea, căci totul era exclusiv lumină, fără nici un obiect material.

Forme luminoase stăteau cuprinse într-un fel de piedestale. Constituiau o geometrie vie, linii şi curbe de culoare, îmbinate într-un întreg complex, dar păstrându-şi identităţile proprii. Printre ele nu existau măcar două cât de vag asemănătoare.

Căutând cuvintele cele mai potrivite, Baley spuse:

— Şi au, oare, vreun înţeles anume?

Gladia râse cu vocea ei plăcută, de contraalto.

— Au înţelesul pe care vrei să li-l dai. Sunt pur şi simplu forme luminoase ce-ţi pot da un sentiment de iritare, sau de fericire, sau de curiozitate, sau orice alt sentiment încercat de mine în clipa când le-am alcătuit. Dacă doreşti, îţi fac şi ţie una, un fel de portret. S-ar putea, totuşi, să nu iasă prea bine, căci va fi doar o improvizaţie rapidă.

— Chiar vrei? M-ar interesa foarte mult.

— Perfect, spuse Gladia şi se îndreptă cu paşi repezi spre o formă luminoasă aflată într-un colţ al încăperii. Trecuse foarte aproape de el, dar nu părea să fi observat aceasta. Atinse apoi ceva la piedestal şi forma luminoasă, ca şi nimbul de deasupra ei, se stinse instantaneu.

Surprins, Baley spuse:

— De ce faci asta?

— Nu-i nimic. Tot mă plictisisem de ea. Am să le estompez şi pe celelalte, ca să nu-mi distragă atenţia.

Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând abia vizibile.

— N-ai un robot care să facă asta? întrebă Baley. Să închidă contactele?

— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă destul de bine. Asta-i greutatea.

Spunând aceasta, deschise un panou de pe perete şi mânui un resort. Culorile se atenuară imediat, rămânând abia vizibile.

— N-ai un robot care să facă asta? întrebă Baley. Să închidă contactele?

— Linişte, acum, spuse ea nerăbdătoare. Nu ţin roboţi aici. Aici sunt numai eu. Şi îl privi încruntată. Nu te cunosc încă destul de bine. Asta-i greutatea.

Nu se uita la piedestal, dar ţinea degetele aşezate uşor pe suprafaţa lui netedă. Toate cele zece degete erau curbate, sub tensiune, aşteptând.

Apoi mişcă un deget, descriind cu el o curbă domolă. Se ivi o fâşie luminoasă, de un galben intens, care se deplasa oblic în spaţiul de deasupra. Degetul Gladiei se mişcă imperceptibil înapoi şi lumina scăzu puţin în intensitate.

Solariana o privi o clipă.

— Cred că e bine. Un fel de forţă fără greutate.

— Dumnezeule! exclamă Baley.

— Te supără? Gladia îşi ridică degetele şi bara oblică de lumină rămase pe loc, solitară.

— Nu, deloc. Dar ce înseamnă? Cum faci asta?

— E greu de explicat, răspunse Gladia, privind gânditoare la piedestal. Mai ales că nici eu nu înţeleg prea bine… E un fel de iluzie optică, aşa mi s-a spus. Creăm câmpuri de forţă cu niveluri diferite de energie. Sunt, de fapt, proiecţii de hiperspaţiu şi n-au proprietăţile spaţiului obişnuit. În funcţie de nivelul de energie, ochiul omenesc vede lumini de diferite culori. Formele şi nuanţele sunt comandate prin căldura degetelor mele în contact cu anumite puncte de pe piedestal. În fiecare piedestal se află tot felul de dispozitive.

— Vrei să spui că dacă mi-aş pune degetul aici… Detectivul înaintă şi Gladia îi făcu loc. Şovăind, Baley puse degetul pe piedestal şi simţi o uşoară pulsaţie.

— Aşa! Acum mişcă-ţi degetul, îl încurajă Gladia.

Baley se conformă şi văzu o dâră neregulată de lumină cenuşie ţâşnind în sus şi umbrind-o pe cea galbenă. Se grăbi să-şi retragă degetul. Gladia chicoti, dar imediat luă o poză pocăită.

— N-ar trebui să râd. E într-adevăr un lucru foarte greu de făcut, chiar şi pentru cei care exersează mult.

Apoi îşi mişcă mâna repede (Baley nici n-o putu urmări) şi monstruozitatea creată de el dispăru, lăsând din nou liberă lumina cea galbenă.

— Cum ai învăţat să faci aşa ceva? întrebă detectivul.

— Am tot încercat. E o nouă formă de artă, ştii, şi suntem doar câţiva care într-adevăr ne pricepem…

— Iar tu te pricepi cel mai bine, spuse Baley morocănos. Pe Solaria fiecare este sau singurul, sau cel mai bun, sau amândouă.

— N-ai de ce să fii ironic. Am şi expus nişte piedestale. Am avut expoziţii. Şi femeia îşi împinse bărbia înainte într-un evident gest de mândrie. Dar să continuăm portretul, spuse ea, mişcându-şi din nou degetele şi făcând să apară câteva curbe în forma luminoasă. Totul era în unghiuri ascuţite, culoarea dominantă fiind cea albastră. Asta reprezintă, cumva, Pământul, comentă Gladia, muşcându-şi uşor buza de jos. Întotdeauna mi l-am închipuit albastru. Cu toţi oamenii de acolo şi cu acest văzut permanent. Vizionatul este mai roz. Tu ce părere ai?

— La naiba! Nu-mi pot imagina lucrurile în chip de culori.

— Nu poţi? întrebă ea, absentă. Spui din când în când „Dumnezeule”. Asta-mi sugerează un soi de pată violetă. O mică pată cu forme ascuţite, din cauza felului răspicat cum pronunţi cuvântul, aşa… Şi lângă centrul imaginii apăru, lucind, mica pată violetă. Totuşi, adăugă femeia, n-o pot termina astfel. Şi îndată răsări, închizând totul, un cub gol, mat, de culoare cenuşie. Lumina din interior continua să se vadă, dar mai vagă, întemniţată cumva.

Baley simţi o undă de tristeţe, de parcă el însuşi ar fi fost închis în ceva care-l ţinea departe de un lucru dorit.

— Şi asta ce reprezintă? întrebă el.

— Păi, pereţii din jurul tău. Asta te caracterizează cel mai mult, felul în care nu poţi ieşi afară, felul în care trebuie să stai înăuntru. Aici eşti înăuntru. Nu înţelegi?

Baley înţelegea şi nu prea era de acord.

— Dar pereţii nu sunt permanenţi, observă el. Azi am ieşit afară.