Isaac Asimov - Soarele gol

— Şi de ce nu?

— Pentru că orice lucru, oricât de mărunt, care provoacă neîncredere în roboţi, e dăunător. Neîncrederea în roboţi e o maladie omenească!

Vorbea de parcă ar fi făcut morală unui copilaş. Ca şi cum s-ar fi străduit să spună în şoaptă lucruri pe care ar fi vrut să le strige. Ca şi cum ar fi vrut să convingă atunci când, de fapt, ceea ce voia el era să impună în mod categoric.

— Cunoşti istoria roboticii? întrebă Leebig.

— Puţin.

— Ca pământean, ar trebui s-o cunoşti. Da, da. Ştii că roboţii au avut de la început împotriva lor un „complex Frankcnstein”? Erau suspecţi. Oamenii se fereau şi se temeau de roboţi. Ca atare, robotica era un fel de ştiinţă clandestină. Cele trei Legi au fosi introduse în programul roboţilor tocmai pentru a se învinge această neîncredere, şi chiar şi aşa Pământul n-a permis niciodată dezvoltarea unei societăţi robotizate. Unul dintre motivele pentru care primii pionieri au plecat de pe Pământ ca să colonizeze restul Galaxiei a fost acela de a putea crea societăţi în care roboţii să-l izbăvească pe om de trudă şi sărăcie. Şi chiar şi mai târziu a rămas, undeva, o bănuială latentă, gata să erupă la cel mai mic prilej.

— Dar dumneata personal ai avut vreodată de combătut această neîncredere în roboţi?

— De multe ori, răspunse Leebig cu asprime.

— Oare de aceea dumneata şi alţi roboticieni sunteţi gata să denaturaţi puţin faptele, pentru a respinge asemenea bănuieli?

— Nu există nici o denaturare.

— De pildă, nu sunt cele trei Legi greşit enunţate?

— Nu!

— Îţi pot demonstra că sunt, şi dacă nu reuşeşti să mă convingi de contrariu, am să demonstrez asta, de voi putea, întregii Galaxii.

— Eşti nebun. Orice argument ai avea, este eronat, le asigur.

— Să discutăm chestiunea?

— Dacă nu-mi ia prea mult timp…

— Faţă-n faţă? Să ne vedem?

Leebig făcu o strâmbătură:

— Nu!

— Adio, doctore Leebig. Alţii au să mă asculte.

— Stai! Pe marea Galaxie, omule, stai!

— Ne vedem?

Roboticianul îşi ridică braţele şi îşi băgă încet unul din degetele mari în gură. După care îl privi fix pe detectiv.

Regresează oare în faza copilăriei, se gândi Baley, ca să mă poată vedea fără reţineri?

— Ne vedem? repetă pământeanul.

Dar Leebig clătină încet din cap.

— Nu pot! Nu pot! gemu el, pronunţând greu cuvintele din cauza degetului vârât în gură. Fă cum doreşti.

Baley îl văzu pe solarian întorcându-se spre perete, încovoindu-şi spatele şi ascunzându-şi faţa în mâjnilc tremurânde.

— Bine, atunci, cedă detectivul, accept să ne vizionăm.

— Scuză-mă o clipă, spuse Leebig, cu faţa tot spre perete. Revin imediat.

În această scurtă pauză Baley îşi văzu de unele mici treburi personale şi, privindu-şi în oglindă chipul proaspăt bărbierit, se întrebă dacă reuşea oare să înţeleagă Solaria şi pe solarieni. Cam îndoielnic!

Oftă şi apăsă pe un buton. Imediat se ivi un robot. Fără să se întoarcă spre el, detectivul întrebă:

— Mai este vreun aparat de vizionare la crescătorie afară de cel folosit de mine?

— Mai sunt încă trei, stăpâne.

— Atunci spune-i Klorissei Cantoro… spune-i stăpânei tale că-l voi folosi în continuare pe acesta şi că doresc să nu fiu deranjat.

— Am înţeles, stăpâne.

Apoi Baley se întoarse la aparat, care rămăsese fixat pe centrul camerei în care se aflase Leebig. Era încă goală, aşa că detectivul se instală confortabil şi aşteptă.

Nu dură mult. Leebig intră în cameră şi din nou obiectele părură să danseze în raport cu omul. Evident, instalaţia se centrase imediat pe robotician.

Baley îşi aminti de complexitatea aparaturii şi încercă un anumit sentiment de admiraţie.

Leebig părea acum complet stăpân pe sine. Se pieptănase şi îşi schimbase costumul. Erau nişte haine largi, făcute dintr-un material care sclipea şi care prindea efectele de lumină. Roboticianul se aşeză pe un scăunel care ieşise din perete.

— Aşadar, ce voiai să spui despre Prima lege? întrebă el.

— Ne poate auzi cineva?

— Nu. Am avut eu grijă de asta.

Baley dădu din cap în semn că a înţeles. Apoi spuse:

— Vreau mai întâi să citez Prima lege.

— Nu este cazul.

— Ştiu, dar aş vrea, totuşi, s-o citez: Un robot nu poate să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită să se facă vreun rău unei fiinţe umane.

— Şi?

— Când am sosit pe Solaria, am fost dus cu un vehicul de suprafaţă până la locuinţa ce-mi fusese repartizată. Acest vehicul era special construit ca să mă protejeze de exterior. Ca pământean…

— Ştiu toate astea, îl întrerupse Lccbig nerăbdător. Ce legătură au cu problema noastră?

— Roboţii care conduceau vehiculul nu ştiau însă. Am cerut să se înlăture capota şi mi s-a dat imediat ascultare. Legea a Doua. Ordinul trebuia îndeplinit. M-am simţit rău, desigur, şi era cât pe ce să leşin, dar au tras capota la loc. Oare aceşti roboţi nu mi-au făcut rău?

— La ordinul dumitale, spuse Leebig tăios.

— Voi cita acum a Doua lege: Un robot trebuie să execute ordinele primite de la o fiinţă umană, afară de cazurile în care aceste ordine ar contraveni Primei legi. Vezi deci că ordinul meu trebuia ignorat.

— Prostii. Robotul nu ştia…

Baley se aplecă înainte pe scaun.

— Aha! Asta e! Să enunţăm acum Prima lege aşa cum trebuie: Un robot nu poate săvârşi nici o acţiune care, potrivit cunoştinţelor lui, ar face vreun rău unei fiinţe umane, şi nici nu poate, prin inacţiune, să permită cu bună ştiinţă să se facă vreun rău unei fiinţe umane.

— Toate acestea se înţeleg de la sine.

— Da, dar nu de către toată lumea. Altfel toată lumea ar sesiza că roboţii pot comite crime.

Leebig păli.

— Nebunie curată!

Baley îşi privi calm vârfurile degetelor.

— Un robot poate, cred, să execute o sarcină nevinovată, nu-i aşa? O sarcină care să nu provoace nici un rău unei fiinţe umane.

— Dacă i se ordonă…, răspunse Leebig.

— Da, bineînţeles, dacă i se ordonă s-o facă. Şi un al doilea robot poate, cred, să execute o altă sarcină nevinovată, nu-i aşa? O altă sarcină nevătămătoare pentru o fiinţă umană. Dacă i se ordonă, fireşte…

— Da, poate.

— Şi ce se întâmplă atunci când cele două sarcini, total nevinovate dacă le luăm separat, echivalează, luate împreună, cu o crimă?

— Cum? Faţa lui Leebig se pungi într-o strâmbătură de mânie.

— Vreau să aud părerea dumitale, ca specialist, asupra acestei probleme, spuse Baley. Îţi voi prezenta un caz ipotetic. Să presupunem că un om ordonă unui robot: — Toarnă puţin din acest lichid într-un pahar cu lapte pe carc-l vei găsi în cutare loc. Lichidul e inofensiv. Vreau doar să-i aflu efectul asupra laptelui. După ce-l aflu, amestecul va fi aruncat. Iar după ce execuţi sarcina, uiţi că ai executat-o.

Leebig, încă încruntat, nu spuse nimic.

— Dacă i s-ar fi spus robotului să toarne un lichid misterios în lapte şi apoi să ofere amestecul rezultat unui om, Prima lege l-ar fi obligat pe robot să întrebe: „Care este natura lichidului? Este el vătămător pentru om?” Şi chiar dacă ar fi primit asigurări că lichidul e inofensiv, Prima lege ar fi trebuit să-l facă să şovăie şi să refuze să ofere laptele. Dar lui i se spune că laptele va fi aruncat. Prima lege nu e implicată. Nu va acţiona robotul aşa cum i s-a spus?