Isaac Asimov - Soarele gol

Până acum toate aceste acte fuseseră comise în modul cel mai direct. Nu era nimic rafinat sau subtil în a-i da cuiva în cap, în a pune într-un pahar destulă otravă pentru o duzină de oameni sau în a trage pe faţă o săgeată otrăvită în direcţia victimei.

Apoi îşi spuse, aproape la fel de sumbru, că atât timp cât va continua să sară de pe un fus orar pe altul nu putea spera să aibă mese regulate. Şi nici somn regulat.

Robotul veni spre el.

— Doctorul Leebig vă ordonă să-l chemaţi în cursul zilei de mâine. Acum are ceva important de făcut.

Baley sări în picioare, răcnind:

— Uite ce e, să-i spui acestui individ …

Dar se opri. N-avea rost să se răstească la un robot. Adică, poţi să ţipi cât vrei, dar acelaşi rezultat îl obţii şi cu o şoaptă. Continuă deci pe un ton domol:

— Spune-i doctorului Leebig, sau robotului cu care ai vorbit, că anchetez asasinarea unui colaborator al lui, un bun solarian. Spune-i că nu pot să aştept până ce-şi termină treaba. Şi mai spune-i că dacă nu-l vizionez în următoarele cinci minute, iau un avion şi vin la el acasă într-o oră, ca să-l văd. Foloseşte chiar acest cuvânt, a vedea, ca totul să fie clar.

După care se întoarse la sandvişul său.

Nu trecuseră încă cele cinci minute când Leebig sau, în orice caz, un solarian pe care detectivul îl considera a fi Leebig, se uita mânios la el.

Baley îi întoarse privirile. Leebig era un om zvelt, care se ţinea foarte drept. Ochii săi închişi la culoare şi uşor bulbucaţi păreau pierduţi în abstracţiuni, la care acum se adăuga şi o notă de enervare. O pleoapă îi era puţin lăsată.

— Dumneata eşti pământeanul? întrebă el.

— Elijah Baley, răspunse Baley, detectiv categoria a 7-a, însărcinat cu anchetarea cazului Rikaine Delmarre. Dumneavoastră cum vă numiţi?

— Sunt doctorul Jothan Leebig. Cum îndrăzneşti să mă tulburi în timp ce lucrez?

— E simplu, răspunse Baley, calm. Îmi fac meseria.

— Atunci du-te să ţi-o faci în altă parte.

— Am mai întâi câteva întrebări de pus, domnule doctor. După câte ştiu, aţi fost în strânse legături profesionale cu doctorul Delmarre. Aşa e?

Leebig îşi încleştă un pumn şi păşi în grabă spre o etajeră pe care nişte mici mecanisme ca de ceasornic efectuau mişcări periodice complicate, ce fascinau ochiul privitorului.

Aparatul era fixat pe Leebig, astfel încât silueta acestuia rămase în centrul imaginii, în timp ce obiectele din spatele lui păreau să se mişte săltat înapoi, în sens contrar mersului lui.

— Deci dumneata eşti străinul pe care ţinea Gruer să-l aducă…

— Exact.

— Atunci te afli aici contrar părerii mele. Încheiat vizionarea.

— Nu încă! Nu întrerupeţi contactul! Baley ridică brusc tonul, îndreptând un deget spre robotician, care făcu un vizibil gest de retragere, cu buzele crispate într-o expresie de dezgust.

— Nu glumeam când v-am ameninţat cu văzutul, să ştiţi.

— Fără vulgarităţi pământene, te rog.

— Am de gând să fac exact ce am spus. O să vă văd, şi dacă altfel nu vă pot convinge să ascultaţi, am să vă ţin de gulerul hainei.

Leebig făcu ochi mari.

— Eşti o brută infectă!

— Spune-mi cum vrei, dar am să fac exact cum te-am prevenit.

— Dacă încerci să pătrunzi pe domeniul meu o să… o să…

Baley îşi ridică sprâncenele.

— O să mă omori? Recurgi des la asemenea ameninţări?

— N-a fost nici o ameninţare.

— Atunci vorbeşte acum. În timpul pe care l-ai irosit puteam realiza multe. Erai un colaborator apropiat al doctorului Delmarre, nu-i aşa?

Leebig îşi plecă capul. Umerii i se mişcau uşor, în ritmul unei respiraţii lente, regulate. Când îşi ridică privirea era din nou stăpîn pe sine. Reuşi chiar să schiţeze un surâs vag, anemic.

— Da, eram.

— După câte am înţeles, pe Delmarre îl interesau noi tipuri de roboţi.

— Da.

— Ce tipuri?

— Te pricepi la robotică?

— Nu. Explică-mi ca unui profan.

— Nu cred că pot.

— Încearcă! Bănuiesc, de pildă, că voia nişte roboţi capabili să-i disciplineze pe copii. Ce implică asta?

Leebig îşi ridică uşor sprâncenele şi spuse:

— În limbaj foarte simplu, omiţând toate detaliile tehnice, este vorba de o intensificare a integralei C care guvernează reacţia tandem Sikorovici la etajul nr. 65.

— Vorbe goale, spuse detectivul.

— E adevărul.

— Pentru mine sunt vorbe goale. Nu-mi poţi explica altfel?

— E vorba de o anumită slăbire a acţiunii Primei legi.

— De ce? Copilul este pedepsit pentru propriul său bine în viitor. Nu sună aşa teoria?

— O, propriul sau bine în viitor! (Ochii lui Leebig se aprinseră de pasiune. Roboticianul părea să devină mai puţin conştient de interlocutorul său şi, implicit, mai comunicativ.) O simplă abstracţiune, ia gândeşte-te! Câţi oameni sunt dispuşi să accepte mici neplăceri în prezent pentru binele lor în viitor? Cât timp îţi trebuie ca să înveţi un copil că ceea ce are gust bun acum înseamnă durere de stomac mai târziu şi că ceea ce acum are gust rău va vindeca durerea de stomac de mai târziu? Şi totuşi vrei ca un robot să poată înţelege aşa ceva? Durerea provocată copilului de către robot creează un mare potenţial disruptiv în creierul pozitronic al.acestuia. Pentru a-l neutraliza printr-un antipotenţial rezultat din sesizarea „binelui în viitor” este nevoie de numeroase circuite suplimentare, care ar mări masa creierului pozitronic cu cincizeci la sută, afară de cazul când s-ar renunţa la alte circuite.

— Deci n-ai reuşit să creezi un asemenea robot, spuse Baley.

— Nu, şi n-am să reuşesc vreodată. Şi nici altcineva.

— Doctorul Delmarre experimenta un asemenea model în perioada când a fost ucis?

— Nu un asemenea model. Ne interesau alte lucruri, mai uşor de realizat.

Baley spuse calm:

— Doctore Leebig, trebuie să capăt unele noţiuni de robotică şi am să.te rog pe dumneata să mi le predai.

Leebig clătină din cap cu violenţă, iar pleoapa care-i atârna se lăsă şi mai jos, într-un fel de clipire oribilă.

— E clar că un curs de robotică nu poate fi predat la repezeală. Iar eu n-am timp pentru asta.

— Şi totuşi, trebuie să mă instruieşti. Pe Solaria totul este legat de roboţi. Dacă avem nevoie de timp, cu atât mai mult trebuie să te văd. Sunt pământean şi nu pot lucra sau gândi comod în timp ce vizionez.

Părea imposibil ca Leebig să devină mai ţeapăn decât era. Şi totuşi deveni.

— Nu mă interesează fobiile dumitale pământene. Nici vorbă de văzut.

— Cred că ai să-ţi schimbi părerea când îţi voi spune ceea ce doresc să aflu în primul rând.

— Nimic nu mă va face să mi-o schimb.

— Da? Atunci ascultă puţin. Sunt convins că, de când există robotul pozitronic, Prima lege a roboticii a fost greşit enunţată. În mod intenţionat.

Leebig făcu câteva mişcări dezordonate.

— Greşit enunţată? Prostii! Eşti nebun! De ce?

— Ca să se ascundă faptul, răspunse Baley cu deplin sânge rece, că roboţii pot comite crime.

Leebig îşi întinse încet colţurile gurii. Baley crezu mai întâi că e un fel de mârâit, dar apoi, cu multă surprindere, decise că este cea mai nereuşită încercare de a zâmbi pe care o văzuse vreodată.

— Să nu mai spui asta, îl sfătui Leebig. Să nu mai spui asta niciodată.