Isaac Asimov - Soarele gol

Leebig îl privi fix.

Baley continuă:

— Un alt robot, care a pus acolo iniţial laptele şi care nu ştie că s-a turnat ceva în el, îl oferă, de bună credinţă, unui om, şi acesta moare.

— Imposibil! exclamă Leebig.

— De ce? în sine, ambele acţiuni sunt nevinovate. Dar împreună înseamnă crimă. Negi că se poate petrece aşa ceva?

— Ucigaşul ar fi atunci omul care dă ordinele, spuse Leebig.

— Dacă vrei să filozofezi, da. Şi, totuşi, uneltele imediate ale crimei sunt roboţii.

— Dar nici un om n-ar da asemenea ordine.

— Ba da! A şi dat! Astfel trebuie să fi fost încercată asasinarea lui Gruer. Ai auzit despre ea, presupun?

— Pe Solaria, mormăi Leebig, auzi despre toate.

— Atunci ştii că Gruer a fost otrăvit la masă, în faţa ochilor mei şi ai colegului meu, domnul Olivaw de pe Aurora. Poţi sugera o altă cale pe care ar fi putut ajunge otrava la el? Pe domeniu nu se mai afla nici un alt om. Ca solarian ar trebui să înţelegi bine asta.

— Nu sunt detectiv şi nu formulez ipoteze.

— Ţi-am formulat eu una. Vreau să ştiu doar dacă doi roboţi nu pot cumva îndeplini două acţiuni separate, fiecare nevinovată în sine, dar împreună ducând la crimă. Dumneata eşti expertul, domnule Leebig. Aşadar, e posibil ?

Hărţuit, Leebig admise:

— Da, cu un glas atât de slab, încât Baley de-abia îl auzi.

— E clar, deci, spuse detectivul. Cel puţin în privinţa Primei legi.

Leebig se uită iarăşi fix la Baley, clipind de câteva ori din pleoapa lăsată, ceea ce era un fel de tic. Îşi desfăcu mâinile, pe care le ţinuse împreunate, dar rămase cu degetele îndoite în chip de ghiare, de parcă fiecare mână ar fi continual să strângă fantoma celeilalte. Apoi îşi puse palmele pe genunchi şi de-abia atunci i se destinseră degetele.

Baley privea totul căzut pe gânduri.

— În teorie, da. În teorie! spuse Leebig. Dar nu abandona atât de uşor Prima lege, domnule pământean! Pentru a o ocoli, trebuie să dai roboţilor ordine foarte abil concepute.

— De acord, răspunse Baley. Nu sunt decât un pământean. Nu ştiu mai nimic despre roboţi şi ordinele imaginate de mine n-au fost decât nişte exemple. Un solarian s-ar pricepe mai bine la aşa ceva, sunt sigur.

Leebig părea că nici nu-l ascultă. Continuă, vorbind tare:

— Dacă un robot poate fi manevrat astfel încât să facă rău unui om, înseamnă doar că trebuie să mărim capacitatea creierului pozitronic. S-ar putea afirma că e cazul să îmbunătăţim specia umană. Cum acest lucru e imposibil, vom face roboţii mai inofensivi. Progresăm necontenit. Roboţii noştri sunt mai variaţi, mai specializaţi, mai capabili şi mai ncvătămători decât acum un veac. Peste încă un veac progresul va fi şi mai mare. De ce să punem roboţii să manipuleze panouri de comandă atunci când fiecare panou poate fi dotat cu propriul lui creier pozitronic? Asta e specializare, desigur, dar putem merge şi în sensul generalizării. De ce n-am produce roboţi cu membre interşanjabilc? Ei? De ce nu? Dacă am…

— Eşti singurul robotician de pe Solaria? îl întrerupse Baley.

— Nu fi caraghios!

— Am întrebai doar. Doctorul Delmarre era singurul… cum îi zice… fetolog, cu excepţia unei asistente.

— Sunt peste douăzeci de roboticieni pe Solaria.

— Şi dumneata eşti cel mai bun?

— Sunt, răspunse Leebig, fără modestie.

— Delmarre lucra cu dumneata.

— Da.

— După câte am înţeles, în ultima vreme plănuia să renunţe la această colaborare.

— Nu ştiu nimic. Cine ţi-a spus?

— Se parc că nu era de acord cu celibatul dumitale.

— Se poate. Era un bun solarian. Totuşi, asta nu afecta relaţiile noastre profesionale.

— Să schimbăm subiectul. Pe lângă crearea de noi roboţi, produceţi, de asemenea, şi reparaţi tipurile existente?

— Producţia şi repararea lor sunt în mare măsură robotizate. Pe domeniul meu se află o mare fabrică şi un atelier de întreţinere.

— Apropo, au nevoie de multe reparaţii?

— De foarte puţine.

— Înseamnă deci că repararea roboţilor e o ramură subdezvoltată?

— Nicidecum, răspunse Leebig băţos.

— Ce s-a întâmplat cu robotul aflat de faţă la uciderea lui Delmarre?

Leebig se uită în(r-o parte, încruntându-şi sprâncenele de parcă ar fi vrut să alunge un gând supărător.

— Era complet scos din uz.

— Chiar complet? Nu putea răspunde la nici o întrebare?

— La nici una. Era absolut inutil. Creierul pozitronic fusese în întregime scurtcircuitat. Nu rămăsese intact nici un singur circuit. Gândeşte-te! Asistase la o crimă pe care n-o putuse împiedica…

— Dar, apropo, de ce n-o putuse împiedica?

— Cine ar putea şti? Doctorul Delmarre făcea experienţe cu el. Nu ştiu în ce stare mintală îl lăsase. Poate îi ordonase, de pildă, să suspende toate operaţiile în timp ce el verifica un anumit circuit. Iar dacă cineva pe care nici doctorul şi nici robotul nu-l bănuiau de intenţii agresive ar fi lansat brusc un atac, s-ar fi putut scurge un timp apreciabil până când robotul să poată folosi potenţialul Primei legi pentru a contracara ordinul de inactivitate dat de Delmarre. Durata acestui interval ar fi depins de natura atacului şi de natura ordinului dat. Dar mai pot exista încă vreo alte zece explicaţii pentru faptul că robotul n-a împiedicat crima. Incapacitatea lui de a face aceasta constituia o încălcare a Primei legi şi, ca atare, era suficientă pentru a distruge toate circuitele din creierul pozitronic.

— Dar dacă robotul a fost fizic incapabil să împiedice crima, mai era el răspunzător? Oare Prima lege cere imposibilul?

Leebig ridică din umeri.

— În ciuda încercărilor dumitale de a o minimaliza, Prima lege protejează fiinţa umană cu toate resursele disponibile. Dacă e încălcată, robotul iese din uz.

— E o regulă universală, domnule Leebig?

— Universală ca şi roboţii.

— Atunci am aflat ceva interesant, spuse Baley.

— Mai află şi altceva. Teoria dumitale cu privire la o crimă ce ar rezulta dintr-o serie de acţiuni ale roboţilor, fiecare nevinovată în sine, nu te poate ajuta în cazul Delmarre.

— De ce?

— Delmarre n-a fost ucis cu ajutorul otrăvii, ci printr-o lovitură dată în cap cu un obiect contondent. Acest obiect nu putea fi ţinut decât de un braţ omenesc. Nici un robot n-ar fi putut folosi aşa ceva pentru a crăpa ţeasta unui om.

— Dar dacă presupunem că robotul apasă pe un buton nevinovat care lasă să cadă o greutate în capul lui Delmarre?

Leebig zâmbi acru.

— Domnule pământean, am vizionat scena crimei şi am ascultat toate ştirile despre ea. Evenimentul a creat mare vâlvă aici, pe Solaria, înţelegi? Ştii deci că la locul omorului nu se găsea nici un fel de dispozitiv şi nici o greutate căzută.

— Şi nici vreun obiect contondent?

— Dumneata eşti detectivul, făcu Leebig cu dispreţ. Găseşte-l!

— Admiţând că nici un robot nu e vinovat de moartea doctorului Delmarre, atunci cine e vinovatul?

— Toată lumea ştie! exclamă Leebig. Nevastă-sa! Gladia!

Cel puţin există o opinie unanimă, îşi spuse Baley. Apoi, cu glas tare:

— Şi cine se află în spatele roboţilor care l-au otrăvit pe Gruer?

— Presupun… începu Leebig, şovăitor.

— Doar nu crezi că există doi ucigaşi? Dacă Gladia a comis prima crimă, atunci tot ea c responsabilă şi de a doua încercare.

— Da, cred că ai dreptate, spuse Leebig. Apoi, pe un ton mai ferm: Fără îndoială!