Isaac Asimov - Soarele gol

— Da?

— Gladia a acceptat să mă vadă după o uşoară ezitare. Suporta cu uşurinţă prezenţa mea, chiar dădea semne de obişnuinţă pe măsură ce trecea timpul. Totul indica o condiţie psihotică. N-o deranja să mă vadă; o interesa Pământul; e posibil să fi nutrit un interes anormal pentru soţul ei. Totul se poate explica printr-o atracţie puternică — şi, în această lume, anormală — prezenţa fizică a sexului opus. Doctorul Delmarre, însă, nu era omul care să încurajeze sau să stimuleze asemenea atitudini. Rezultatul trebuie să fi fost foarte dezamăgitor pentru ea.

Daneel dădu din cap a înţelegere.

— Suficient de dezamăgitor ca s-o împingă la crimă într-un moment de furie.

— Şi totuşi, Daneel, nu cred aceasta.

— Eşti poate influenţat de unele raţiuni personale, colege Elijah? Doamna Delmarre este o femeie atrăgătoare, iar tu eşti pământean şi la tine preferinţa pentru prezenţa fizică a unei femei atrăgătoare n-are nimic psihotic.

— Am raţiuni mai temeinice, răspunse Baley, stingherit. (Privirea rece a robotului îl fixa mult prea subtil şi pătrunzător. La naiba! Daneel nu era, în fond, decât o maşinărie!) Dacă ea e ucigaşa soţului ei, atunci tot ea trebuie să fi încercat să-l asasineze pe Gruer.

O clipă simţi ispita de a-i explica felul în care se putea organiza o crimă prin intermediul roboţilor, dar se abţinu. Nu ştia cum va reacţiona Daneel la o ipoteză care făcea din roboţi asasini inconştienţi.

— Ca şi pe tine, dealtfel, observă Daneel.

Baley se încruntă. N-avusese deloc intenţia să-l informeze pe robot despre incidentul cu săgeata otrăvită şi, implicit, să-i intensifice pornirea şi aşa excesivă de a-l proteja.

— Ce ţi-a spus Klorissa? întrebă Baley, iritat. (Ar fi trebuit să-i recomande femeii discreţie, dar cum putea bănui că Daneel va ajunge acolo ca să facă cercetări?)

— Doamna Cantoro n-are nimic de a face eu aceasta, răspunse calm robotul. Chiar eu am fost martor la tentativa de asasinat.

Baley rămase perplex.

— Dar tu nu erai nicăieri prin preajmă.

— Ba chiar eu te-am prins în braţe şi te-am adus aici acum o oră.

— Ce tot spui?

— Nu-ţi aminteşti, colege Elijah? Ar fi fost o crimă aproape perfectă. Nu ţi-a propus doamna Delmarre să ieşi afară? N-am fost martor, dar sunt sigur că a făcut-o.

— Da, într-adevăr, mi-a propus.

— Poate chiar te-a ademenit să ieşi din casă.

Baley îşi aminti de „portretul” său, de acei pereţi cenuşii. Să fi fost oare un abil truc psihologic?

Putea oare o solariană să intuiască atât de bine psihologia unui pământean?

— Nu, răspunse el.

— Nu ea ţi-a propus să vii lângă bazinul ornamental şi să te aşezi pe bancă?

— Da.

— Nu crezi că te-a observat tot timpul, văzând cum le cuprinde ameţeala?

— M-a întrebat de vreo două ori dacă nu vreau să reintru în casă.

— Poate a făcut-o numai de formă. Te urmărea cum ţi se face rău pe banca aceea. Poate chiar te-a împins, sau poate nici n-a fost nevoie. În clipa când am ajuns acolo şi te-am prins în braţe tocmai cădeai pe spate, de pe banca de piatră, spre apa adâncă de un metru, în care te-ai fi înecat cu siguranţă.

De-abia acum îşi aminti Baley de acele ultime senzaţii fugare.

— Dumnezeule!

— Mai mult chiar, continuă Daneel, calm dar implacabil, doamna Delmarre şedea lângă tine şi te privea cum cazi fără să facă un gest. Şi nici nu te-ar fi scos din apă. Te-ar fi lăsat să te îneci. Ar fi chemat, poate, un robot, dar acesta, fără îndoială, ar fi ajuns prea târziu. Iar după aceea ar fi explicat, fireşte, că-i era imposibil să te atingă, chiar şi pentru a-ţi salva viaţa.

Destul de plauzibil, îşi spuse Baley. Nimeni n-ar fi contestat neputinţa ei de a atinge o fiinţă umană. Surprinzător, eventual, ar fi fost faptul că putuse sta atât de aproape de el.

— Vezi a.şadar, colege Elijah, că vinovăţia ei este practic indiscutabilă. Mi-ai spus că tot ca ar trebui bănuită de tentativa de omor împotriva lui Gruer, ca şi cum acesta ar fi un argument contra vinovăţiei ei. Iată însă că aşa trebuie să fi stat lucrurile. Singurul mobil pe care îl avea ca să te ucidă este acelaşi ca şi în cazul lui Gruer: necesitatea de a înlătura un anchetator prea insistent al primei crime.

— Întreaga desfăşurare a faptelor putea fi întâmplătoare, ripostă Baley. Poate că nici nu şi-a dat seama că exteriorul îmi va face rău.

— A studiat Pământul şi cunoştea particularităţile pământenilor.

— O asigurasem că am mai ieşit în cursul zilei de azi şi că începeam să mă obişnuiesc.

— Poate că ea cunoştea mai bine situaţia.

Baley se lovi cu pumnul în palmă.

— Prea o crezi deşteaptă! Nu merge, şi nu pot să cred. În orice caz, nici o acuzaţie de omor nu stă în picioare câtă vreme nu mi se explică lipsa armei cu care s-a săvârşit crima.

Daneel privi ţintă la pământean.

— Pot s-o fac şi pe asta, colege Elijah.

Baley se uită uluit la robot.

— Ce?!?

— Raţionamentul tău, colege Elijah, era, dacă îţi aminteşti, următorul: Dacă doamna Delmarre a comis crima, atunci arma, oricare ar fi fost, trebuia să rămână la faţa locului. Roboţii, care au sosit imediat, n-au văzut aşa ceva, deci arma trebuia să fi fost luată de acolo, luată de către asasin, care, implicit, nu putea fi doamna Delmarre. Aşa e?

— Aşa e!

— Şi totuşi, continuă Daneel, există un singur loc în care roboţii n-au căutat.

— Care?

— Sub corpul doamnei Delmarre. Ea zăcea leşinată, din cauza tensiunii momentului — fie că săvârşise crima, fie că nu — şi arma, oricare ar fi fost, se afla sub ca şi nu putea fi văzută.

— Atunci, observă detectivul, ar fi fosl găsită imediat după ce doamna Delmarre a fost deplasată de acolo.

— Exact, spuse Daneel. Numai că ea n-a fost deplasată de roboţi. Chiar, ca ne-a relatat ieri, la masă, că doctorul Thool le-a ordonat roboţilor să-i pună o pernă sub cap şi apoi să iasă. Primul care a deplasat-o a fost doctorul Altim Thool în persoană, când a venit să o examineze.

— Şi?

— Rezultă deci, colege Elijah, că apare o nouă posibilitate: Doamna Delmarre este ucigaşa, arma se află la locul crimei, dar doctorul Thool o face să dispară pentru a o apăra pe doamna Delmarre.

Baley avu un surâs dispreţuitor. Daneel îl convinsese aproape să se aştepte la o ipoteză rezonabilă.

— Absolut nemotivat. De ce ar fi făcut doctorul Thool aşa ceva?

— Dintr-un motiv foarte justificat. Îţi aminteşti cuvintele doamnei Delmarre despre el: „A fost doctorul meu încă din copilărie şi e totdeauna atât de amabil şi prietenos”… M-am întrebat dacă avea vreun motiv să se ocupe atât de mult de ea. Iată de ce am vizitai crescătoria de copii şi am cercetat registrele. Ceea ce doar bănuiam s-a adeverit.

— Ce anume?

— Că doctorul Thool este tatăl Gladiei Delmarre şi, mai mult, că el ştie aceasta.

Baley n-avea de ce să nu dea crezare robotului. Simţea doar un profund regret că nu el, ci robotul Daneel Olivaw, era cel care realizase această analiză logică necesară. Dar chiar şi aşa, raţionamentul nu era complet.

— Ai vorbit cu doctorul Thool? întrebă detectivul.

— Da. L-am pus şi pe el sub stare de arest la domiciliu.

— Şi ce spune?

— Recunoaşte că este tatăl doamnei Delmarre. I-am arătat înregistrarea oficială şi notele despre felul cum se interesa de sănătatea ci în copilărie. Ca medic avea posibilităţi mai mari în acest sens decât alţi solarieni.