Poul Anderson - Operațiunea Haos

— Așa deci. Emirul își întoarse încet fata către mine. Mi se raportează că nu s-a găsit nici o altă urmă în afara celor lăsate de tine. Ai mințit.

— Nu v-am spus? am întrebat. Îmi simțeam gâtul ciudat de uscat. Folosim bufnițe și lilieci. Eu am fost singurul lup.

— Las-o baltă, replică el plictisit. Știu la fel de bine ca și tine că singurii oameni-lilieci sunt vampirii, și vampirii sunt — cum spuneți voi — 4-F în toate armatele.

Era adevărat. Destul de des, câte un general de birou întreba de ce nu ne alcătuim un detașament Dracula. Răspunsul este unul de rutină: vampirii sunt prea ușori și fragili; nu pot să suporte lumina soarelui; dacă nu primesc o rație constantă de sânge, există riscul să-și atace propriii camarazi; și nu-i poți folosi în preajma trupelor italiene. Mi-am zis vreo câteva în sinea mea; mintea îmi fusese prea amorțită ca să gândească logic.

— Cred că ne ascunzi ceva, continuă emirul.

Făcu semn spre pahare și carafă, care îi oferiră o porție de scotch. Sorbi cu chibzuială. Secta Califatului era eretică și în privința băuturilor alcoolice; susținea că, dacă Profetul a interzis vinul, nu a spus nimic despre bere, gin, whisky, coniac, rom sau akvavit.

— Va trebui să folosim metode mai dure, hotărî în cele din urmă emirul. Speram să le putem evita.

Își înclină capul spre gărzi.

Doi dintre soldați mă apucară de brațe. Pașa începu să mă lucreze. Se pricepea. Omul-fennec îl privi cu lăcomie, iar emirul, pufăind din trabuc, își îndreptă atenția spre hârtiile sale. După câteva minute lungi, dădu un ordin. Soldații mă eliberară și chiar îmi oferiră un scaun de care aveam mare nevoie.

M-am așezat, respirând din greu. Emirul mă privi cu blândețe.

— Regret ce s-a întâmplat. Nu este nici o plăcere. Ciudat, dar l-am crezut. Să sperăm că o să fii rezonabil și nu va trebui să-ți producem vătămări ireversibile. Nu cumva dorești un trabuc?

Vechea procedură de gradul trei. Îl bruftuluiești pe om un timp, apoi îi arăți bunătate. Ați fi surprinși să aflați cât de des dă rezultate această metodă.

— Vrem informații despre trupele voastre și planurile lor de acțiune, spuse emirul. Dacă vei coopera și te vei converti la adevărata credință, poți să obții o poziție onorabilă în rândurile noastre. Califatul acceptă oamenii capabili. Zâmbi. După război, dacă vei dori, îți vei putea alege pentru harem femei de la Hollywood.

— Iar dacă nu cânt totul…, am murmurat.

El își desfăcu brațele.

— Nu-ți vei mai putea dori nici un harem. Alegerea îți aparține.

— Lasă-mă să mă gândesc, i-am cerut. Nu-i așa de ușor.

— Te rog, răspunse el politicos și-și concentră atenția asupra hârtiilor.

M-am relaxat cât am putut, trăgând fumul adânc în piept și adunându-mi puterile. Descântecele militare puteau fi anihilate de către tehnicienii lor numai dacă-mi dădeam de bună voie consimțământul, iar eu nu doream asta. Am studiat fereastra din spatele emirului. Ar fi însemnat o cădere de la înălțimea a două etaje, căreia probabil că nu i-aș fi supraviețuit. Totuși, soluția mi se părea preferabilă tuturor celorlalte oferte primite.

Am trecut în revistă descântecele pe care le stăpâneam. Un adevărat tehnician trebuie să cunoască cel puțin una dintre limbile mistice — latina, greaca, araba clasică, sanscrita, norvegiana veche și altele — pentru motivele standard ale științei simpatetice. Fenomenele paranormale nu sunt foarte influențate de limbajul comun. Dar în afară de rimele obișnuite ale incantațiilor, absolut necesare ca să poți folosi aparatura din viața de zi cu zi, nu știam mare lucru.

Totuși, cunoșteam destul de bine un dialect cât de cât ezoteric. N-aveam habar dacă va funcționa, dar puteam să încerc.

M-am mișcat, cu toți mușchii încordați. Făceam un efort enorm ca să par nepăsător. Am scuturat scrumul trabucului. În timp ce ridicam iarăși țigara, scrumiera preluă și scrumul de la emir.

Mi-am alcătuit în minte rima, am vârât trabucul între buze și am murmurat incantația:

Mi-am închis ochiul drept și am adus vârful fierbinte al trabucului aproape de pleoapă. Trabucul El Fumo al emirului sări în sus și ateriză în ochiul drept al acestuia. Emirul țipă și căzu pe spate. Eu am sărit în picioare. Următoarea mea țintă era omul-fennec; dintr-un salt am ajuns lângă el. I-am rupt gâtul micuț, aplicându-i o lovitură cu latul palmei, și am înșfăcat lanterna care-i atârna pe piept.

Paznicii urlară și se repeziră la mine. M-am năpustit spre masă și m-am aruncat asupra emirului, înșfăcând în același timp carafa. Emirul se agăță cu unghiile de mine, înnebunit de durere. În orbita ochiului său era un adevărat dezastru. Ținând în mână carafa, am început să strig:

Când am terminat, m-am eliberat din brațele emirului și am aruncat carafa spre paznici. Fuseseră niște versuri foarte slabe, care poate că nici n-ar fi funcționat dacă grasul nu și-ar fi sensibilizat obiectele. Așa însă, globul, scrumiera, bolul, paharele, caseta pentru trabucuri și geamurile porniră după carafă. Aerul din cameră se umplu de sticlă zburătoare.

N-am stat să urmăresc rezultatele. Am sărit pe fereastra aceea, ca un drac gonit de un exorcist. Am aterizat, rostogolindu-mă, pe trotuar, m-am ridicat și am început să alerg.

Peste tot era plin de soldați. Gloanțele vâjâiau pe urmele mele. Am ajuns în timp record la fundătura cea mai apropiată. Cu ajutorul vederii vrăjitorești, am descoperit un geam spart și m-am strecurat prin el. Ghemuindu-mă sub pervaz, am auzit goana soldaților pierzându-se pe strada principală.

Ajunsesem în camera din spate a unei băcănii devastate și scufundate în întuneric, tocmai cum îmi trebuia mie. Mi-am agățat lanterna de gât și am îndreptat-o asupra mea, declanșând transformarea. Urmăritorii aveau să se întoarcă foarte curând, și nu doream să fiu vulnerabil la plumb.

După ce am devenit vârcolac, am adulmecat o altă ieșire. O ușă dosnică era pe jumătate deschisă. M-am strecurat pe acolo și am ajuns într-o curte plină cu tot felul de ambalaje vechi. Puteau să constituie o ascunzătoare bună. M-am întins acolo, străduindu-mă să-mi controlez firea de lup, care mă îndemna să gâfâi, în timp ce ei mișunau prin zonă.

Când plecară din nou, am încercat să-mi analizez situația. Mă ispitea gândul s-o iau la în goană din acest loc nenorocit. Probabil că aș fi reușit; teoretic, îndeplinisem partea mea din misiune. Dar treaba nu era cu adevărat terminată, iar Virginia — dacă mai trăia — ar fi trebuit să înfrunte singură afreetul și…

Când am evocat-o, am văzut-o ca pe o lupoaică, având și mirosul specific. Am scuturat supărat din cap. Oboseala și disperarea îmi încețoșau logica, lăsându-mă în voia instinctelor animalice. Era cazul să fac cât mai repede ceea ce trebuia făcut.

Am inspirat adânc. Mirosurile orașului erau derutante, dar am prins un iz sulfuros foarte vag și am plecat prudent în direcția lui. M-am ținut în umbră și, cu toate că am fost văzut de două ori, n-am fost somat. Crezuseră, probabil, că eram unul de-al lor. Duhoarea de pucioasă devenea din ce în ce mai puternică.