Poul Anderson: Operațiunea Haos

— O să-i fac să alerge de-au să cadă din picioare, când or să înceapă să mă urmărească, i-am spus. După ce mă descotorosesc de ei, o să încerc să vin înapoi ca să te întâlnesc.

— În ordine.

Pe neașteptate, se ridică în vârful picioarelor și mă sărută. Impactul fu exploziv.

Pentru moment, am rămas încremenit, privind-o.

— Ce faci sâmbătă seara? am întrebat-o, cu vocea ușor tremurătoare.

Râse.

— Nu-ți face iluzii, Steve. Lupt la cavalerie.

— Îhî; dar războiul n-o să dureze veșnic.

I-am zâmbit, un rânjet nonșalant, războinic, care o făcu să întârzie cu privirile asupra mea. Câteodată e folositoare și experiența de actor.

Am pus la punct detaliile cât de bine am putut. Nici ea nu avea o treabă ușoară: cu siguranță că afreetul era bine păzit și, oricum, era el însuși foarte periculos. Șansele noastre de a mai vedea lumina zilei nu erau prea mari.

Mi-am reluat forma de vârcolac și i-am lins mâna. Ea îmi ciufuli blana. Apoi m-am topit în întuneric.

Îmi alesesem o santinelă ce patrula destul de departe de autostrada de-a lungul căreia fuseseră instalate, cu siguranță, bariere. De fiecare parte a victimei mele se vedea câte un bărbat, umblând încet încoace și încolo. M-am furișat în spatele unui ciot care se afla cam la mijlocul sectorului său și l-am așteptat.

Când a venit spre mine, am sărit. Am prins o imagine instantanee și întunecată a ochilor și a dinților unui chip bărbos, l-am auzit urlând, am adulmecat duhoarea crescândă a fricii sale, apoi ne-am ciocnit unul de altul. El căzu pe spate, zbătându-se, iar eu i-am căutat gâtul. Fălcile mele i-au prins brațul și am simțit pe limbă sângele cald și sărat.

Țipă iarăși. Am sesizat cum chemarea se propagă pe linia de patrulare. Cei doi sarazini din apropiere săriră în ajutor. I-am sfârtecat gâtul primului și m-am încordat să sar asupra celui de-al doilea.

Acesta trase. Glonțul trecu prin mine, provocându-mi o durere sfâșietoare, și mă făcu să mă împleticesc. Dar omul nu știa cum să procedeze cu un vârcolac. Ar fi trebuit să se lase într-un genunchi și să continue să tragă până când ajungea la un glonț de argint; dacă era necesar, ar fi trebuit să mă imobilizeze, chiar să mă țintuiască în vârful baionetei în timp ce trăgea. Soldatul însă continua să alerge spre mine, chemându-l pe Allahul sectei lui eretice.

Țesuturile mi se refăcură pe când mă repezeam spre el. Am trecut de baionetă și de gura țevii și l-am lovit, destul de tare ca să scape arma, dar nu și cât să-l răstorn. El își încordă picioarele, mă înșfăcă de gât și se agăță de mine.

Mi-am ridicat piciorul stâng din spate în dreptul gleznei lui și l-am lovit. Soldatul căzu cu mine deasupra, exact în poziția pe care o caută întotdeauna într-o luptă un om-lup. Mi-am rotit capul; i-am înșfăcat brațul și m-am eliberat din strânsoare.

Înainte să apuc să termin treaba, alți trei inamici se aruncară asupra mea. Iataganele lor loveau întruna, pătrunzându-mi printre coaste și ieșind iar. Băieții erau foarte slab pregătiți. Mi-am croit drum prin grămadă — erau deja șase — și am fugit.

Printre mirosurile de sudoare și sânge am simțit o boare foarte vagă de Chanel No.5, iar ceva din mine râse de bucurie. Virginia trecuse, prin confuzia generală, zburând cu mătura la un picior deasupra pământului și se afla acum în Trollburg. Sarcina mea era actualmente să pornesc o vânătoare, iar în cursul acesteia să nu încasez nici un glonț de argint.

Am urlat ca să-i provoc pe oamenii care ieșeau din casele de la periferie și i-am lăsat să arunce o privire asupra mea, apoi am luat-o la fugă peste câmp. Nu prea repede, ca să nu mă piardă din vedere și în zigzag, ca să evit să fiu lovit. Ei mă urmară, împiedicându-se și țipând.

După informațiile deținute de dânșii, putea fi vorba de un simplu raid al unei unități de comando. Pichetele probabil că se refăcuseră, și toată garnizoana fusese alertată. Dar cu siguranță că nimeni, în afară de câțiva ofițeri superiori, nu știa despre existența afreetului, și nici unul dintre aceștia din urmă nu avea habar că noi obținusem această informație. Deci nu aveau cum să ghicească ceea ce plănuisem. Poate că vom reuși să ne ducem la bun sfârșit misiunea…

Ceva a trecut vâjâind deasupra capului meu — unul dintre nenorocitele lor de covoare zburătoare. Se repezi spre mine ca un șoim, cu mitralierele răpăind. M-am îndreptat spre cel mai apropiat pâlc de copaci.

Intre copaci! Dacă-mi dădeau un răgaz, aș fi putut…

N-a fost să fie. Am auzit un salt în spatele meu, am simțit mirosul înțepător și am scheunat. Omul-tigru putea să alerge la fel de repede ca mine.

În clipa aceea, mi-am adus aminte de un ghid bătrân pe care-l cunoscusem în Alaska și mi-am dorit mai mult decât orice ca el să fi fost cu mine. Era un om-urs kodiak. Apoi m-am răsucit și l-am întâmpinat pe tigru, înainte ca el să mă atace.

Era o namilă, de cel puțin două sute cincizeci de kilograme. Ochii îi scânteiau deasupra colților imenși. Ridică o labă care mi-ar fi putut rupe spinarea ca pe o crenguță uscată. M-am repezit arțăgos spre el, apoi m-am retras dansând, înainte să mă poată lovi.

O parte din mine îi auzea pe inamici, care se poticneau prin tufișuri, încercând să ne găsească. Tigrul sări. L-am evitat și am dat buzna spre cel dintâi tufiș. Puteam să trec prin locuri inaccesibile urmăritorului. Acesta se ridică pe labele din spate și porni printre copaci după mine, mârâind.

Am văzut un spațiu îngust printre doi stejari gigantici, prea mic pentru el, și m-am grăbit într-acolo. Dar era prea îngust și pentru mine. În jumătatea de secundă cât am rămas imobilizat, el mă ajunse. Luminile explodară și se stinseră.

Nu mă aflam nicăieri și nicicând. Propriul meu corp se depărtase de mine sau eu de el. Cum să mă pot gândi la întunericul etern și infinit, la frig și la deșertăciune, dacă eram lipsit de simțuri? Cum să pot ajunge deznădăjduit, dacă nu eram nimic altceva decât un punct în spațiu-timp? Ba nu, nici măcar atât, pentru că nu exista nimic, nimic pe care să poți să-l iubești, să-l urăști, de care să te temi sau cu care să ai vreo legătură. Morții erau mai puțin singuri decât mine, pentru că eu eram singurul lucru existent.

Aceasta era disperarea mea.

Dar în acel moment, sau după un cvadrilion de ani, ori și una, și alta, ori nici una, nici alta, am reușit să aflu altceva. Mă găseam în situația unui solipsist. Fiind inconștient și neajutorat, nu puteam decât să împărtășesc acel egotism, împins atât de departe, încât nu lăsa loc nici măcar speranței. Mă zvârcoleam în maree și furtunile gândurilor erau prea îndepărtate, prea străine și prea vaste pentru mine ca să le pot recepționa, cu excepția ideii că ar fi posibil să aud cum mă va înghiți oceanul polar.

… pericol, ăsta de-aici… el și ceilalți doi… pot reprezenta, într-un fel, un pericol cumplit… nu acum (batjocoritor) când contribuie doar la prăbușirea unui plan deja sortit eșecului… nu; mai târziu, când se va contura următorul plan; acela mare, căruia războiul acesta îi este numai o frunzuliță timpurie… ceva legat de ei avertizează vag despre o primejdie… de-aș putea să scanez mai bine în timp!… trebuie să fie tustrei înlăturați, distruși, să li se vină de hac înainte ca potențialul să le crească… dar încă nu pot să inițiez nimic… să sperăm că vor fi uciși în cursul firesc al războiului… dacă nu, va trebui să-mi aduc aminte de ei și să încerc mai târziu… acum am prea multe alte treburi, să salvez semințele pe care le-am risipit în lume… peste lanurile mele zboară stolurile de păsări ale dușmanului, ciori înfometate și vulturi care le păzesc… (cu ură din ce în ce mai sălbatică) păsărilor, o să picați în capcanele mele…împreună cu Cel Care v-a pierdut!